Cel mai frumos loc de joacă part. 1

al tău

Dacă aș fi fotograf, aș rămâne cu urmele pe care le faci după ce te așezi pe iarbă, momentul în care scapi o bere și-o prinzi mid-air. Fața roșie și plânsă, dar care reușește să râdă la o glumă tâmpită. 

Dar când te uiți în oglindă și te vezi scâncind roșie ca o pătlăgea, de nici albastru din ochi nu se mai distinge. Primul gând e „naiba o mai plânge în public”. Al doilea e „naiba să te ia!”. 

Când mi-a luat două ore să-mi fac bagajul să plec în țările calde, am știut că pe tine te las. Și s-a închis al naibii de greu. Căutam orice motiv să-l mai deschid, să mai schimb ceva, să mai fac loc. Când m-am așezat cu totul pe el să se închidă, am știut că te las de tot. 

„Iubirea am pus-o pe pauză. N-a făcut bine cu noi și nici noi cu ea. Hai pa, că-mi îngheață degetele”, zicea în Iluzii. 

Dar după ceva timp, într-o zi oarecare, vezi persoana asta care cândva știai ce pastă de dinți folosește, ce spune prima oară când deschide ochii dimineața, cum strânge în brațe. Persoana pentru care rupeai petale din flori ca sa afli dacă e fericită cu tine sau nu. 

Iar acum e golul. Nici nu mai știi unde își bea berea, ce mai cântă, dacă a continuat serialul pe care-l vedeați împreună și dacă doarme pe aceeași parte a patului sau a cedat locul.  Poate ea se întinde așa frumos că nici umbra ta nu mai are loc.

Nu e problemă de „dacă”, ci mai degrabă când o să se întâmple asta. Dar nu te speria, spune-i „bună ziua” și traversează strada. Nu sta mai mult, nu-i spune ce potențial de bocitoare la înmormântări ai și în niciun caz nu-i spune că acum ți se pare străină fata care erai. Adică aia de stătea în pat lângă el și-l iubea. 

Zicea bine mama că-n lumea asta te ai doar pe tine. Iubirea poate să-și strângă catrafusele în aceeași zi în care tu ți-ai pus rufele la uscat. 

Poate doar nu sunt făcută pentru iubire veșnică. Mai degrabă pentru alea de-ți iau tot sufletul, îl împăturesc și-l bagă în bagaj, la plecare. Să stai ca proasta să-l cauți în alți oameni. Alte interioare. 

Dar să-și pună plante întâi!”, țipi. Că-ți place un interior verde. 

 Iarna nu-i iarnă și uneori nu mă bucur că-i fără tine. De cele mai multe ori înțeleg și de ce.

Dar când nu știi, poți să-ți imaginezi orice. Ce tâmpit ghinion deghizat ca talent. Tu imaginează-ți că sunt la fel de fericită ca atunci când dansam în ploaie pe ringul de mașinuțe. Sau că lumea e bucătăria mea și las toate dulapurile deschise. Sau că arunc un băț în parc în speranța că cineva îl va aduce înapoi. Pe muntele pe care n-am ajuns niciodată. 

Eu mi te imaginez îndrăgostit. Nu că-s masochistă, dar îți stătea bine. Fericire într-un loop la nesfârșit. Așa să ne fie! 

Buzele cu alte buze se uită și păcat c-am ajuns la realizarea că alte buze nu sunt ca ale tale. Deși asta a însemnat să șterg urmele tale cu ale altora, m-am bucurat să aflu că n-am consumat noi toată iubirea din lume. Ai lăsat și pentru alții.

Mulțumesc că ai fost. M-a făcut să mă întreb cât din mine sunt. 

Publicitate

Cel mai frumos loc de joacă part. 2

al meu

El vine spre mine și mă înroșesc toată. Mă întreb cum, Dumnezeu, se mai vrăjește c-am uitat?! Așa că-i pun piedică. 

Îi vorbesc despre religie, despre piticii din capul meu, mă întreabă ce rutină zilnică am și-i vorbesc 40 de minute despre cum m-am mutat cu șefa mea, cum stăm cu un cățel și două pisici și iubitul ei. Cum îmi schimb jobul și viața. Cât să uite întrebarea, cât să uite că n-am. 

Îi pun Mac Miller și Very few friends și după niște pahare de sangria, îi zic că am playlist de sex. Nu vorbește prea mult și nu știu de ce, dar aș vrea tare să-mi zică că-s frumoasă. 

„You should have felt this by how I was watching you. Or touching you”. 

Ajungem unul lângă altul în fiecare seară, iar cu fiecare pahar, se asigură că mâna lui îmi atinge picioarele, mâinile, părul. 

Îmi jur că nu mai iubesc, dar când își ține mâna pe piciorul meu, uit și de mamă și de tată și de ce limbă mai trebuia să vorbesc. Oricum pe noi cuvintele ne încurcă mai mult. Dar asta da sincronizare. Pot doi oameni cu inima frântă să facă cât unul sănătos? 

Cui pe cui se scoate, iar mâna lui urcă. 

Iar noaptea, când toți dorm, suntem ca idioții ăia din filmele de dragoste. Eu iau o pătură, el două pahare de vin și mergem pe terasa de pe acoperiș. Ascultăm muzică și eu îi dau sens. Pardon, dansez. Câtă libertate există în propoziția: „Există șansa să nu ne mai vedem vreodată”.

Așa că hai, dă cu capul în stele și dansează cu mine. Hai, fă ce vrei cu mine.

Promit să-nvăț să înot și vin la tine. Sărim noi și de pe stâncile alea! Nu vorbesc despre iubire, ar fi și culmea, ci doar aș mai vrea să fim o dată la înălțime. 

A mers piedica.

Hai c-am închis și cercul ăsta. M-am săturat să las ușa deschisă să intre curentul. 

Mi-a zis terapeuta să încep să scriu soft porn, dar continuarea la textul ăsta o s-o las pentru cartea pe care o public peste zece ani. Cu toți și toate care mi-au trecut prin minte, suflet, pat. Ce tâmpită și eu să mă aștern așa, doar că recent mi s-a amintit cât îmi place să mă joc. Și asumat, cu ideea că la final, cea mai mare învinsă tot eu sunt.

Dar dă-mi un an, iubire. Oricare iubire ai fi. Dă-mi un an. Și-ți promit că dacă vii după aia, nimic nu ne mai stă în cale. Munții o să ni se pară praguri și învăț să-not și oceane. 

Iubirea a intrat la apă

Sunt mică din nou și iar nu văd pragul. Așa că uite cum cad și pot să jur că zgârietura mea seamănă cu tine. Îi zic așa din naivitatea pe care o aveam la început, când credeam că te vindeci repede. Plâng de spectacol, numai să vină cine o vrea să vină și să mă strângă în brațe. Și plâng că, deși văzusem pragul, am decis să mă împiedic. 

Ce căzătură asumată, de-aș fi calculat mai bine distanța. 

Văd că rana e adâncă și pun medicamentul prostului: timpul. Și încă vreo 400 de kilometri că mereu am fost bună la fugit. Dar de fiecare dată când mi se cicatrizează rana, de nebună rup coaja și o las să doară. Să încerce să se vindece din nou. Și ca o nebună, o rup din nou. Și din nou și din nou doare. Chiar suntem masochiști îmi zic. Ce stupid îmi zic. Ce copil îmi zic. Ce iubire? N-o mai zic. 

• 

Te-am iubit. Și când spun asta, simt că vine la pachet cu părul tău creț, cu fața aia pe care o faci când te prostești și cu zâmbetul pe care-l aveai când te uitai cândva la mine. Cu momentul în care mi-ai spus „sunt aici, n-am să plec niciodată” și cu momentul în care ai plecat. Cu muzica ta, cum dormeai și cum îmi luai mâinile, cu aiureala și dramatismul tău. Cu copilăria ta și cu gândul meu că nu e așa rușinos să-ți plâng în brațe. Cu regretul că n-ai ajuns altcineva, altceva, altundeva. Și cel mai greu, te-am iubit vine la pachet cu tristețea cu care te-ai născut și care, din păcate, n-a fost compatibilă cu a mea. 

Când spun te-am iubit, simt tot ce-am fost și tot ce suntem azi.

„Cred că tu, în mod inconștient, alegi lucruri imposibile, doar ca atunci când nu se întâmplă, să poți să-ți validezi ideea din cap conform căreia viața e de căcat. Și când zic lucruri imposibile nu mă refer la cele pe care nu le poți obține, ci din contră, lucruri pe care le poți obține, dar ești absolut sigură că n-o să-ți iasă” .

Ce gând trist și totuși destul de consolator: te-am făcut să pleci doar să-mi demonstrez că am dreptate. Azi haide, te rog, să jucăm cărți. Am eu sentimentul că la Mafia o să-mi cadă kamikaze.

• 

Dar azi nu mai ești la fel, faci altă față când te prostești și schimbatul ca vântul nu-ți mai scoate ochii în evidență. Ești mai frumos, mai puternic, mai matur, dar mai puțin ciudat. Aș fi naivă să cred că au început să ți se miște rotițele mai normal, dar ce mai e și normalul acum? Înfățișări, aparențe și glume. 

Azi nu mai vreau să-ți dărâm zidurile și deja am mâncat pizza aia și singură și același gust îl are. Pâș-pâș m-am apropiat, pâș-pâș am plecat. Iar azi, azi te-aș fi văzut diferit. 

• 

Sunt nebună, îmi fac filme și fug în noapte. Pot să-mi construiesc filme în cap în care personajul principal moare și învie de cinșpe ori. 

Așa eram cel puțin. Azi, pentru prima dată nu mai dau castinguri, am obosit și de iubire nu mai am chef. Piticii în unele zile sunt în concediu, în altele vor rave nebun, dar niciodată n-ar sta la casa lor. Am încercat iubirea și n-a funcționat. Așa că mi-a rămas doar să fiu în filmul meu și să învăț să mă pricep la asta. 

Am schimbat direcția, intensitatea, dramele și deseori chiar și locația. Convinsă că undeva prin lume e o iubire potrivită și făcută pentru mine. Când m-am văzut fără, a trebuit să găsesc noi întrebuințări pentru inimă. Continua să se agațe de singurul lucru care-mi mai aducea aminte de iubire: dorul de tine. L-am întors și trăit și mult timp după ce el dispăruse. 

Șapte ani de constantă îndrăgosteală îți aduc povești bune, dar te consumă. Așa că frica mea cea mai mare e să nu mă micșorez pe zi ce trece până dispar. 

Rana s-a închis, am lăsat-o să se cicatrizeze. Mi-a rămas un semn, am fost prea copil și n-am lăsat-o să treacă nici când s-a oprit din durut.  Dar cum altfel aș fi putut să-mi amintesc ce putea să fie și n-a mai ajuns? 

Mi-a luat ceva, dar am vrut să mă asigur. Text scris din ciornele unei iubiri ratate. M-a tras curentul până acum, dar am închis ușa. Lasă să bată vântul zic, uneori e nevoie și de ceva toamnă. 

Rămâi doar un semn. 

15 propoziții care descriu carantina

Nu știu ce-o să urlu prima oară când o să te văd. „Strânge-mă în brațe” sau „nu mă atinge”. 

Dacă mă uit la știri mă ia panica. Dacă nu mă uit înseamnă că sunt ignorantă și mă ascund de realitate? 

Încă fac glume cu ai mei să ne luăm un animal de casă. Încă sper să mă trezesc cu un cățel. 

Amuzant cum toate prăjiturile de pe Facebook sunt doar metafore pentru „îmi vine să mă dau cu capul de pereți, dar parcă mixerul îmi oprește din gânduri”. Și eu am făcut două torturi. 

Oare mai există un „când se va termina toată nebunia asta, o să”? 

Până și „:*” ajută puțin acum. 

Am uitat și ultima bere băută cu mai mult de trei oameni. 

De-abia aștept prima bere cu mai mult de trei oameni. 

Noroc de ploaia asta care face orașul să pară mai plin de viață. 

Am zile în care aș sta doar în pat și cu privirea-n tavan. 

Am prea mult timp să-mi ascult gândurile și nu e bine. Nu sunt bine. 

Sunt atât de irascibilă încât am impresia și că mama vorbește prea tare la telefon. 

Cred că de când stau acasă, profesorii au mai multă creativitate la examene. 

Mătușa a făcut videocall pe Facebook ca s-o vedem pe bunica. M-am emoționat tare. 

Oare toți sunt la fel de nebuni ca mine? 

Oare o să fugă oamenii de mine după? Oare o să fug eu de ei? 

---

Sunt 16 și nu sunt propoziții. Îmi iau pulsul stării la fiecare întrebare de „cum ești?” și de fiecare dată îmi vine să urlu „nu sunt ok”. Pentru că nimeni nu e. Oricât ai găti, freca menta sau văzut seriale. 

Un prieten mi-a zis „aș plăti o prostituată doar ca s-o țin în brațe”.

Cea mai bună fugă

Hai să-ți spun. Eu sunt sigură că toată viața m-am pregătit pentru asta. De mică, de când mă luam la întrecere cu toți în fața blocului și deși eram fată, eram cea mai rapidă. De când jucam fotbal cu frate-miu sau mai târziu, chiar și-n anul în care am făcut balet.

„nu ești grațioasă, dar execuți absolut corect toate mișcările!”, mi-a zis profesoara și mi-era frică să nu-mi dicteze viața cu replica asta.

După am făcut vreo trei ani de handbal, unul de fotbal și două săptămâni de volei. Eram la fel, cea mai rapidă, dar când ajungeam în fața porții, gata să țintesc la poartă, închideam ochii. Era frica, așa că inevitabil mereu ratam. Metafora care mi-a dictat viața. Să fii mereu doar la un pas distanță de a reuși.

La facultate am început să alerg prin parcuri, era mai simpatic, învățam să mă fofilez printre oameni. Până când am descoperit că discuțiile până la trei dimineața cu un pet de bere intră mai bine.

Cine-ar fi crezut că toate astea m-au pregătit pentru acum? Să fug cât mai tare ca să ratez mai repede. Nu să aștept sfârșitul, ci să aleg să-mi fac eșecul.

M-am obișnuit atât de tare cu greșelile că nici nu mai dor. Și cât ai spune că asta înseamnă noroc, să știi că nici nu mă pot bucura de victorii. Rarele victorii.

De fapt, cred că a început diferit. Cu nenorocita aia de medalie pe care o ține mama în vitrină. Clasa a treia, la cros. Greșeala a fost mereu speranța. Gândul că pot alerga repede, pe un drum cu pietre și la final să câștig. Naivitatea că dacă tot încerc, poate cândva o să mă opresc și cineva o să-mi zică „bravo, ai ieșit cea mai bună la nefrici!”. M-ar lua în brațe și încă aș mai da puțin din picioare, ca o amintire a maratonistei care eram cândva. Dar m-ar ține strâns până mă liniștesc.

La final bineînțeles că e și o ceremonie, pentru că n-aș fi alergat degeaba, ci pentru o cauză caritabilă. Toți banii vor fi donați spre salvarea tuturor triștilor din lume.

Cu plăcere, dai o bere.

Cred că iubirea face farse. Te pune să-ți închizi ochii și tu aștepți să te ghideze. Ea pleacă și tu rămâi ca ultimul prost, singurul legat la ochi într-o încăpere în care toată lumea știa că o să se întâmple asta. Iar la un moment dat realizezi și accepți că nu mai poți merge cu ochii închiși și tot amâni momentul din tot sufletul. Ți-e frică că atunci când o să-i deschizi , toată sala va bufni în râs. Iar dragostea o să revină doar pentru câteva secunde, cât să-ți înmâneze diploma de cel mai mare idiot.

Mă frustrează că uneori văd nori unde e doar fum de la fabrici.

---

în carantină inima ți-o ia la pas alert și umblă hai-hui. doar că am devenit așa bună la asta, încât pot să mi-o rup singură. nu trebuie tu să te chinui.

ce simţi sau ce e bine. tu ce alegi?

Ne blocăm în cuvinte, de parcă am învățat sintagme, limbi diferite. Parcă și semnele de punctuație le avem altfel, ce pentru mine cândva a fost punct, tu ai luat drept virgulă.

Ce pentru tine e îndeajuns, la mine nu e destul. Unde tu vezi prea mult, eu aș mai pune puțin. Iar la unele lucruri mi-e că ridicăm amândoi din umeri, de parcă nimeni niciodată nu ne-a învățat nici cum se pronunță, da păi să ne ținem de mână. Sau „eu vreau”, „eu nu pot”, „noi”.

E vorba de rimă, cum a noastră e încrucișată, iar asta doar din simplul motiv că ție îți place aia îmbrățișată în timp ce io prefer de fapt versul alb.

S-a întors tot ce trebuia să se întoarcă și acum fac tot ce voiam să fac cu tine, doar cu alt actor, noi nu ne-am înțeles la contract. Plănuisem să mă iubești azi, eu mâine. Poimâine tu, răspoimâine eu. Doar să nu obosim şi să nu te trezești într-o zi să-mi zici că iubire îți ofer prea mult sau prea puțin. Simplu, nu? Ceva nu ţi-a plăcut, pe mine mă voiai mereu, pe tine te voiai doar câteodată.

Mă folosești și te folosesc. Ne folosim unul pe altul, iar cu dorința de a ne lua ce avem nevoie, acceptăm și alte definiții. Nu e compromis, e doar o negociere la care de cele mai multe ori, eu pierd cel mai mult.

Parcă doar frica ne ține-n loc. E simplu: e ori cea mai mișto chestie din lume ori cea mai mare țeapă.

Mama nu mi-a zis niciodată asta, dar auzisem că ei s-au luat din iubire. Știam că nimeni n-a fost de acord și că bunica le tot spunea că o să moară de foame. Că totuși chiar dacă pe atunci nu exista Google Maps, iubirea își găsea drumul. Trecea mereu prin stomac.

X și Y s-au schimbat, contextul, actorii, până și obiectul muncii de-l numim sentiment s-a schimbat. Dar problema rămâne aceeași, de parcă tehnologia nu ne-a ajutat oricum prea mult în a descifra codul ăla din inimă. Iar uneori mă gândesc că parola mea e „0000” doar pentru că nimeni nu ar ghici-o. Cine s-ar gândi că inima ar fi așa tolomacă să-și aleagă un cod atât simplu? Nici măcar eu, cu toată naivitatea mea.

I-aș face inimii mele o pancartă și-aș învăța-o să scrie altceva decât „nu știu”. Poate așa nu mi-aş mai găsi scuze că n-am timp s-o ascult. Că e bâlbâită, sâsâită şi timidă, iar eu n-o înţeleg.

Când frate-miu nu știa să aleagă între gastro și oftalmologie, i-am zis că eu-l susțin cu oricare pentru că am probleme și cu ochii și cu stomacul. Mai bine-l rugam să aleagă cardiologie și să mă-nvețe să-mi ascult inima. Chiar dacă ea ar fi spus doar simplu „bolnavă”.

Sunt fetița aia care nu mai rupe petale de flori să vadă cine o iubește, ci își numără bătăile inimii.

Pentru tine ce înseamnă fericirea? Că pe restul definițiilor încerc io să le înțeleg, dacă promiți că într-un final zici și tu lucrurilor pe nume.

Stai chill, nu mă iau în serios. Dragostea rămâne oricum cea mai mare țeapă.

Să nu intrăm unde nu stăpânim

Am confundat echilibrul cu griul când în balanță tot ce trebuia să fie erau faptele. Nu să înveți să fii neutru, ci să știi când să spui „mi-e dor de tine” și când „aș vrea să fii în mine”.

Să știi când să spui „ți-ar sta mai bine plecând” și când să te uiți în ochi și să taci. Sh.

La baie-n CFR și trandafiri pe pat. Mângâiatul pe coapse la cină și trasul de păr. Alcoolul și iarba, tu și luatul de mână. Ah.

„plecarea mi se asortează cu oftatul” – scuza mea când achit nota. Las și bacșiș ca o portiță de scăpare, să știu că-mi permit să mă întorc oricând.

„Tu niciodată n-ai reușit să ieși din trecut”. De ce aș face-o? E singurul loc de care mai sunt sigură.

Și 1..2..3, rahat! M-ai călcat pe picior! Dar e ok, s-a terminat melodia și io oricum am urât mereu tangoul. De fiecare dată când cineva se apropie de tine, trebuie să te dai doi pași înapoi, iar tu încă foloseşti privirea de „te rog, nu mă călca în picioare”.

Uh, ce spaimă ai tras! Era cât p-aci să te apropii de cineva. Pentru tine s-a inventat jocul de du-te vino pe care eu nu l-am învățat niciodată. Eu am ales să stau pe loc, de frică să nu merg prea departe. Pasul lateral te absoarbe de orice vină, de-asta l-am dansat toată viața.

Prima oara e greșeală, a doua ți-o asumi și a treia oară nu îți mai e frică să cazi pentru că hotărăști că nu mai vrei sa te ridici.

E strategie. N-ai cum să cazi dacă n-ai unde.

Așa că îți crești paranoia, o faci mare și frumoasă și-o hrănești de fiecare dată când cineva îți dă mâna să te ridice. Aștepți fiecare moment în care să te scape, iar dacă nu, e simplu, îi dai tu drumul cât încă ești aproape de sol.

Să doară mai puțin.

Nu vârful muntelui te sperie, ci alunecarea, gândul că ai putea să cazi și nu poți anticipa când, cum și fără de cine. Așa că mai bine pleci și-ți promiți că dată viitoare lași naibii tangoul deoparte și te apuci de populară. Parcă-ți place mai mult cum se învârt oamenii.

E mai mult loc de improvizație, că la sincronizare nu te descurci oricum.

Poate că golul din noi nu se umple așa ușor și tu ai decis să încerci cu mine. Iar eu, deși am știut că tu n-ai să reușești, am decis să încerc cu tine.

Nu ești tu de vină, eu te-am uitat. M-am pierdut pe mine cu speranța că te găsesc pe tine.

Iubirea e ca musca aia nenorocită care se tot lovește de bec. Adică o scoți afară și data viitoare închizi lumina.

Reality check: am stricat bumerangul, ia să te văd acum!

---

Poze din Spania, locul în care rămân la bătrânețe.

De ce ți-e frică nu scapi: poveste cu fantome

• ești mai bine fără mine.
• amuzant cum deși niciodată n-ai reușit să-ți asumi vina, acum îți asumi meritele. Stai liniștit, sunt bine pentru că fac niște lucruri pe care le-aș fi făcut și dacă erai aici. Ai plecat și tot îți vezi efectele asupra mea.

Mie mi-e greu să-ți răspund. Nu că uneori mă lași fără cuvinte, ci pentru că sunt puțin invidioasă, parcă și la cuvinte te pricepi mai bine decât mine. Așa ai fost mereu, mai bun. Mai bun la glume, mai bun la cuvinte.

Mai bun la a pleca.

Cât admiri și cât blamezi scriind? Dar plecând?

Ca un rău necesar. Să înveți când să trântești ușa.

E amuzant cum cel lăsat e cel norocos. El n-are oricum altă variantă, trebuie doar să se conformeze. Cel care pleacă rămâne mereu cu întrebarea dacă a fost bună decizia.

A ta s-a confirmat?

Eu mai am pozele tale din călătorii. Și screenshot-uri la discuții. Și fața ta când mă legam de tine. Să știi că vreau o poză cu ochelari! Mereu am crezut că ai nevoie, ca să vezi lucrurile MAI CLAR! Râd. Îți dau și eu una cu picioarele mele.

Așa ca să vezi că glumele de atunci erau bune, acum..

Mă întristează gândul c-am uitat din lucruri. Îmi amintesc în principiu cum mă simțeam sau cum mă făceai. Mai greu cu ce-mi spuneai. De la tine au început să-mi placă mâinile oamenilor.

E vorba de etape. Orice lucru închis presupune o posibilă deschidere, nu? Când eram mică, am închis din greșeală cămara cu lacăt și-am lăsat cheia înăuntru. În loc să-l întreb pe tata dacă are una de rezervă, am luat un baros și-am spart lacătul. După, l-am pus de formă înapoi. Din perspectiva potrivită, asta ar fi metafora perfectă a vieții mele.

Nu știu dacă sunt fericită sau bine, doar alerg. Ai râde dacă ai auzi prin câte povești am trecut. O bulă de dramă și telenovele ciudate îs! Dar iese bine cumva, cu inspirație.

Aș vrea să te văd doar ca experiment, să văd cum după atâtea traininguri și experiențe, încă mă pot pierde în fața unui om. Dacă. Ce ți-aș spune? Ce ciudați am fi!

Viața e un șir lung de frici, de stai sau învingi..sau taci și înghiți. Iar io care credeam că dacă nu aleg nicio variantă înseamnă că totul rămâne posibil. Naivă. Io încă n-am învățat să spun exact ce simt, dar sunt pe drumul cel bun. Mi-e frică că uneori viața ia decizii pentru mine cât stau pe gânduri.

Scriu pe manele la 5.00 dimineața. La fel de cocalară și la 23 de ani.

Eu nu știu ce-i fericirea, dar tu..tu ești fericit?

SCRISOARE DE PE FRONT. MĂ LUPT CU NEMȚII.

AȘTEAPTĂ-MĂ ACASĂ, VIN CU BISCUIȚI.

ALEXA,

(fir-ar, trebuia la stânga)

Ai grijă.

---

Am găsit poza în care dormeai pe canapea.

Nu ești primul care mi-a dat block, dar singurul fără să-l fi rănit. Vezi că mi-am schimbat adresa de mail, dar stai liniștit, las fereastra deschisă. Să știe unde să ajungă porumbelul pe care îl trimiți următoarea dată când ți-e dor de mine.

Timp: 15 lucruri de amintit la 80 de ani

Bunicul are Alzheimer, iar pauza aia care înlocuiește numele meu când mă întreabă ce fac, deși durea la început, acum a devenit obișnuință. Îi văd privirea pierdută, caută undeva în memorie cuvântul care să mă descrie, locul din care să mă ia și să-mi zică „tu ești nepoata mea”. Obișnuia să-mi zică Iuliana, iar acum mă tot întreabă cum merge cu școala sau „oriunde ești acum”.

• Bine, bunicule, sunt la facultate, la București e bine, aglomerat, îți dai seama. Dar nu uit de Suceava, la ce pachet îmi trimite mama, nici n-aș avea cum.
• Să mă ajute Dumnezeu să mai trăiesc ca să mai muncesc pentru familie și spre iertarea păcatelor.

Nu știu nici dacă și le mai amintește, doar probabil i-a rămas un gust amar al lucrurilor pe care ar fi vrut să le mai facă. Sau ale celor pe care le-a făcut și nu mai știe ce-a fost bine…ce-a fost rău. Dar încă-și amintește de armată și de țiganca pe care a iubit-o și-a lăsat-o.
Mama mi-a zis ieri că și bunica începe să se piardă.
Așa că eu combat Alzheimer-ul și toate bolile care m-ar face să mă uit, să te uit, să vă uit. Îmi fac capsula timpului și pun cinșpe lucruri pe care să le deschid la 80 de ani când mintea mea își va aminti doar cel mai mare regret.

Ce voiam să mă fac când eram mică – ca să nu mă uit niciodată. Îmi plăceau animalele și mă urau vecinii la cum le strângeam în jurul blocului.

Voiam să mă fac veterinar până mi-a zis mama că uneori, medicii trebuie să eutanasieze animalele bolnave și m-a întrebat dacă aș fi în stare.
Încă n-am învățat cum uneori ar trebui să fac lucruri dureroase pentru scopuri bune. Poate rațională să fi fost și era mai bine.

„Dacă aș fi lângă tine, mi-ar exploda glandele lacrimale gândindu-mă la cum nu-ți plac ție băieții care plâng” – să nu uit cât de puternice sunt cuvintele.
Acum pot privi băieți plângând și uneori mă gândesc cât te-am rănit, cât ți-am făcut bine. Și ce înseamnă depresia văzută prin ochii tăi.

Toate parfumurile din haine, chiar și mirosul de țigară – să știu că schimbările sunt normale și uneori nu e nevoie să te întrebi de ce, viața mai devreme sau mai târziu îți dă răspunsurile.

A treia strofă din Triptic banal a lui Minulescu – vara aia în Timișoara.
Cum am iubit, am înșelat, am rănit, am auzit „pe cât de mult îți place să te încurci, pe atât fugi când e de rezolvat”. Cum m-am întins în piață doar să mă regăsesc în fuga asta.
Desenele animate, Albă ca Zăpada și vremea în care puteam mânca mere.

Textul cu fata care-și oglindea verdele ochilor în cafea – profa de română și scrisoarea de mulțumire pe care încă n-am trimis-o.
Top trei oameni care m-au schimbat pe veci.

Drumul Eroilor – Grozăvești – refugiul. Al doilea loc în care pot să mă adun.
Sentimentul de mulțumire. Pentru tot ce-am trăit și pentru cei pe care i-am trăit.

Prima și ultima palmă de la mama – meritată.
Eram mică și i-am zis mamei că vreau să mor. Mi-ai da-o și la 80 de ani?

Primul te iubesc. – auzit, nu spus. Vulnerabilitatea de a te uita în ochii cuiva care avea bagajele făcute de mult. Ce înseamnă să fii om și să te arunci.
Să nu uit să mă arunc.

Glumele mele proaste – ar trebui să fie o capsulă mare să intre toate.
Asumarea unui firi care-ți scoate frica de penibil.

Paharele de vin cu tata – atât.

Toate nopțile pe pătură cu bere și semințe. Manele, rock alternativ, folk și cum reușeam să ne învârtim între ele. Degetele trecute prin păr și ciorna aia cu prostiile spuse.

Nu toate iubirile – dar câteva clar le-aș lua. Unele nopți și unele săruturi, așa că la 80 de ani mai trebuie să-mi amintesc cum e să simți că trăiești.

Câteva melodii. Sex on fire, Toate domnișoarele, Vorbește vinul, Candy 2, I know, ceva Simplu, ceva N&D și clar Can t hold us.
Mr Nobody, seria cu Before Sunrise, Marvel, The Usual Suspects, Game of Thrones, How I met your mother.
O mie de fărâme, Prietenul meu Leonard, Magicianul. Micul Prinț o să-l am pe piele.

O poveste – Un băiat vede într-o zi o fată foarte frumoasă care luminează de pe vârful unui munte. Se îndrăgostește și se hotărăște să urce la ea. Pe măsură ce se apropie de vârf, realizează că de fapt, ea nu e chiar așa frumoasă, că e spartă, iar lumina de care se îndrăgostise la început, iese din crăpături. Îi spune și decide să se întoarcă acasă, dar fata îl blestemă. De fiecare dată când ajunge la baza muntelui, el s-o vadă iarăși frumoasă și să facă drumul la nesfârșit.
Un Desperados, un Kinder Bueno și salată de perișoare.
În Game of Thrones, Bran spune cum ca să distrugi lumea trebuie să-i distrugi memoria ei, amintirile, istoria. Poate așa e și cu oamenii, ce rămâne din ei în momentul în care rămân goi?

Acum recitește începutul, doar că la trecut. Bunicul a murit sâmbătă noapte. Mama mi-a zis printre lacrimi „atât i-a fost timpul”, iar bunica face curat prin lucrurile lui și nu se oprește din plâns.

„Uite, bomboanele de mentă pe care i le-ați adus voi și n-a apucat să le mănânce”.

Toate filmele pe care le-am văzut și totuși n-am învățat cum ar trebui să fiu în situații din astea. Când ceva se termină, nu poți să nu te gândești la toate lucrurile pe care ai fi vrut să le faci și n-ai reușit. Mai multe povești cu armată, chiar și cu mănăstiri.

Mi-aș fi dorit poate doar mai mult timp.

---

Ultima poză cu bunicul.

15 lucruri învăţate în 2018

2018 a fost bluescreen. Am schimbat job-ul, am început un master, n-am ieșit din țară, am iubit de vreo două ori, am rănit și-am fost rănită tot pe atât. Am scris și-am tot scris până am rămas fără cuvinte. Până am fost lăsată fără. Am făcut glume bune și de două ori mai multe glume proaste. Am dansat bine, cântat prost, n-am desenat. Am văzut și marea și muntele și am spus mai des ce simt. Sau am arătat. Încă învăț.

Am dat timpul înapoi de câteva ori şi mă bucur că încă nu-mi pasă de bani, ci de trăiri. 15 lucruri învăţate în anul ăsta nebun:

1. Lucrurile bune uneori nu ajung la tine pentru ca n-au loc. Lasă în spate tot ce-i toxic și pleacă când momentele în care te doare sunt mai dese decât alea în care te face bine. Oricât de greu e.
2. Niciun lucru nu e un sfârșit pentru totdeauna. Inima ți se întoarce și umblă așa în mâini, iar dacă nu-ți rezolvi amintirile care te bântuie, ai să ajungi ca bătrânelul din STB care vorbește singur.
3. Răspunde mereu oamenilor care atunci când rămâi fără aer, sar să te întrebe dacă ești bine. Restul sunt doar pasageri.
4. Îndrăgosteala n-o să înceteze vreodată să te surprindă. Ca și prietenia. Uneori ia-le mâna și pune-o în partea stânga a pieptului să vezi cum ticăie inima mai tare când ești cu ei.
5. O cafea băută cu fratele tău dimineața e mai bună decât orice Starbucks. Unele lucruri nu se spun, dar se simt, ca mândria mea.
6. Oamenii zic că nu vor cadouri, dar iubesc să vadă că te gândeşti la ei. Refugiul tău rămâne tot apartamentul ăla înghesuit din Suceava. Chiar dacă ai tăi te bat la remi.
7. Urmărește mereu unde te duce sufletul. Nu te gândi la bani sau conexiuni, lucrurile uneori se așează de la sine dacă ești în locul în care simți.
8. Lucrurile cresc. E îndeajuns doar să ai scânteia și să-ți vină să râzi la glumele proaste. Nu stinge focul din fașă, e cum zice mama „nu știi de unde sare iepurele”.
9. Iartă. Trecutul există doar pentru ca uneori să te uiți în spate și să fii mândră de cât ai evoluat. Atât.
10. Anul ăsta n-ai reușit, dar poate la anul înveți să-ți placă și techno-ul. Rămâi la prostiile tale.
11. O bere la timpul ei face minuni.
12. Ia-ți un moment în care să zici mersi. Ok, nu știi dacă e ceva sus sau ce e, dar știi că ești bine, că ce faci acum erau cândva doar visuri și că tot ce-ai iubit te-a făcut să scrii. E îndeajuns? Nu, dar cândva nici aici nu te gândeai c-o să fii. Deci zi un mersi. Poate ție, poate oamenilor, poate gândului de sus. Doar zi mersi.
13. Poți să iubești și să nu îndrăznești. Și e ok. E un alt tip de magie, mai ciudată, dar care nu-și pierde din farmec. Rămâi al meu, ăla pe care n-o să-l am niciodată.
14. Plus cu minus nu e musai să se atragă, dar se echilibrează. Așa că atunci când o iau razna, ești tu să mă liniștești.
15. Ambiția e bună..Până nu înnebunești. Nu poți pune vorbe în gura unui om care n-a învățat niciodată ce e aia asumarea. Iar brațe? Găsești tu altele care să te țină. Asta să-ți fie ție problema! Lucrurile făcute din orgoliu te rănesc mai tare pe tine.

În 2019 vreau să văd Anglia pentru ei. Islanda şi Sighişoara pentru mine. De îndrăgostit o să fie uşor, vorba unui prieten, îndrăgosteala mea e simplă. Ca mine, ha. Vreau să învăţ să scriu mai bine, să ajut mai mult, să trec de sesiunea asta. Să-i ţin aproape, să spun mulţumesc, să plâng aproape la fel de mult ca acum, dar numai de emoţii.

Mă organizez şi fac liste. 2019 nu ştie ce l-a lovit.

---

Desen făcut de altă Alexa, una mai şmecheră. Alexa Bratu.