ce simţi sau ce e bine. tu ce alegi?

Ne blocăm în cuvinte, de parcă am învățat sintagme, limbi diferite. Parcă și semnele de punctuație le avem altfel, ce pentru mine cândva a fost punct, tu ai luat drept virgulă.

Ce pentru tine e îndeajuns, la mine nu e destul. Unde tu vezi prea mult, eu aș mai pune puțin. Iar la unele lucruri mi-e că ridicăm amândoi din umeri, de parcă nimeni niciodată nu ne-a învățat nici cum se pronunță, da păi să ne ținem de mână. Sau „eu vreau”, „eu nu pot”, „noi”.

E vorba de rimă, cum a noastră e încrucișată, iar asta doar din simplul motiv că ție îți place aia îmbrățișată în timp ce io prefer de fapt versul alb.

S-a întors tot ce trebuia să se întoarcă și acum fac tot ce voiam să fac cu tine, doar cu alt actor, noi nu ne-am înțeles la contract. Plănuisem să mă iubești azi, eu mâine. Poimâine tu, răspoimâine eu. Doar să nu obosim şi să nu te trezești într-o zi să-mi zici că iubire îți ofer prea mult sau prea puțin. Simplu, nu? Ceva nu ţi-a plăcut, pe mine mă voiai mereu, pe tine te voiai doar câteodată.

Mă folosești și te folosesc. Ne folosim unul pe altul, iar cu dorința de a ne lua ce avem nevoie, acceptăm și alte definiții. Nu e compromis, e doar o negociere la care de cele mai multe ori, eu pierd cel mai mult.

Parcă doar frica ne ține-n loc. E simplu: e ori cea mai mișto chestie din lume ori cea mai mare țeapă.

Mama nu mi-a zis niciodată asta, dar auzisem că ei s-au luat din iubire. Știam că nimeni n-a fost de acord și că bunica le tot spunea că o să moară de foame. Că totuși chiar dacă pe atunci nu exista Google Maps, iubirea își găsea drumul. Trecea mereu prin stomac.

X și Y s-au schimbat, contextul, actorii, până și obiectul muncii de-l numim sentiment s-a schimbat. Dar problema rămâne aceeași, de parcă tehnologia nu ne-a ajutat oricum prea mult în a descifra codul ăla din inimă. Iar uneori mă gândesc că parola mea e „0000” doar pentru că nimeni nu ar ghici-o. Cine s-ar gândi că inima ar fi așa tolomacă să-și aleagă un cod atât simplu? Nici măcar eu, cu toată naivitatea mea.

I-aș face inimii mele o pancartă și-aș învăța-o să scrie altceva decât „nu știu”. Poate așa nu mi-aş mai găsi scuze că n-am timp s-o ascult. Că e bâlbâită, sâsâită şi timidă, iar eu n-o înţeleg.

Când frate-miu nu știa să aleagă între gastro și oftalmologie, i-am zis că eu-l susțin cu oricare pentru că am probleme și cu ochii și cu stomacul. Mai bine-l rugam să aleagă cardiologie și să mă-nvețe să-mi ascult inima. Chiar dacă ea ar fi spus doar simplu „bolnavă”.

Sunt fetița aia care nu mai rupe petale de flori să vadă cine o iubește, ci își numără bătăile inimii.

Pentru tine ce înseamnă fericirea? Că pe restul definițiilor încerc io să le înțeleg, dacă promiți că într-un final zici și tu lucrurilor pe nume.

Stai chill, nu mă iau în serios. Dragostea rămâne oricum cea mai mare țeapă.

Să nu intrăm unde nu stăpânim

61933977_1347324132085620_854327943600537600_n

Am confundat echilibrul cu griul când în balanță tot ce trebuia să fie erau faptele. Nu să înveți să fii neutru, ci să știi când să spui „mi-e dor de tine” și când „aș vrea să fii în mine”.

Să știi când să spui „ți-ar sta mai bine plecând” și când să te uiți în ochi și să taci. Sh.

La baie-n CFR și trandafiri pe pat. Mângâiatul pe coapse la cină și trasul de păr. Alcoolul și iarba, tu și luatul de mână. Ah.

„plecarea mi se asortează cu oftatul” – scuza mea când achit nota. Las și bacșiș ca o portiță de scăpare, să știu că-mi permit să mă întorc oricând.

„Tu niciodată n-ai reușit să ieși din trecut”. De ce aș face-o? E singurul loc de care mai sunt sigură.

62446978_841796939516945_8948957973493841920_n

Și 1..2..3, rahat! M-ai călcat pe picior! Dar e ok, s-a terminat melodia și io oricum am urât mereu tangoul. De fiecare dată când cineva se apropie de tine, trebuie să te dai doi pași înapoi, iar tu încă foloseşti privirea de „te rog, nu mă călca în picioare”.

Uh, ce spaimă ai tras! Era cât p-aci să te apropii de cineva. Pentru tine s-a inventat jocul de du-te vino pe care eu nu l-am învățat niciodată. Eu am ales să stau pe loc, de frică să nu merg prea departe. Pasul lateral te absoarbe de orice vină, de-asta l-am dansat toată viața.

Prima oara e greșeală, a doua ți-o asumi și a treia oară nu îți mai e frică să cazi pentru că hotărăști că nu mai vrei sa te ridici.

E strategie. N-ai cum să cazi dacă n-ai unde.

Așa că îți crești paranoia, o faci mare și frumoasă și-o hrănești de fiecare dată când cineva îți dă mâna să te ridice. Aștepți fiecare moment în care să te scape, iar dacă nu, e simplu, îi dai tu drumul cât încă ești aproape de sol.

Să doară mai puțin.

Nu vârful muntelui te sperie, ci alunecarea, gândul că ai putea să cazi și nu poți anticipa când, cum și fără de cine. Așa că mai bine pleci și-ți promiți că dată viitoare lași naibii tangoul deoparte și te apuci de populară. Parcă-ți place mai mult cum se învârt oamenii.

E mai mult loc de improvizație, că la sincronizare nu te descurci oricum.

61946227_396326887648022_8918820338301665280_n

Poate că golul din noi nu se umple așa ușor și tu ai decis să încerci cu mine. Iar eu, deși am știut că tu n-ai să reușești, am decis să încerc cu tine.

Nu ești tu de vină, eu te-am uitat. M-am pierdut pe mine cu speranța că te găsesc pe tine.

Iubirea e ca musca aia nenorocită care se tot lovește de bec. Adică o scoți afară și data viitoare închizi lumina.

Reality check: am stricat bumerangul, ia să te văd acum!


Poze din Spania, locul în care rămân la bătrânețe.

De ce ți-e frică nu scapi: poveste cu fantome

  • ești mai bine fără mine.
  • amuzant cum deși niciodată n-ai reușit să-ți asumi vina, acum îți asumi meritele. Stai liniștit, sunt bine pentru că fac niște lucruri pe care le-aș fi făcut și dacă erai aici. Ai plecat și tot îți vezi efectele asupra mea.

51188918_1967463196888444_2913885038296694784_n

Mie mi-e greu să-ți răspund. Nu că uneori mă lași fără cuvinte, ci pentru că sunt puțin invidioasă, parcă și la cuvinte te pricepi mai bine decât mine. Așa ai fost mereu, mai bun. Mai bun la glume, mai bun la cuvinte.

Mai bun la a pleca.

Cât admiri și cât blamezi scriind? Dar plecând?

Ca un rău necesar. Să înveți când să trântești ușa.

E amuzant cum cel lăsat e cel norocos. El n-are oricum altă variantă, trebuie doar să se conformeze. Cel care pleacă rămâne mereu cu întrebarea dacă a fost bună decizia.

A ta s-a confirmat?

62226510_889084391430002_3752396047570173952_n

Eu mai am pozele tale din călătorii. Și screenshot-uri la discuții. Și fața ta când mă legam de tine. Să știi că vreau o poză cu ochelari! Mereu am crezut că ai nevoie, ca să vezi lucrurile MAI CLAR! Râd. Îți dau și eu una cu picioarele mele.

Așa ca să vezi că glumele de atunci erau bune, acum..

Mă întristează gândul c-am uitat din lucruri. Îmi amintesc în principiu cum mă simțeam sau cum mă făceai. Mai greu cu ce-mi spuneai. De la tine au început să-mi placă mâinile oamenilor.

E vorba de etape. Orice lucru închis presupune o posibilă deschidere, nu? Când eram mică, am închis din greșeală cămara cu lacăt și-am lăsat cheia înăuntru. În loc să-l întreb pe tata dacă are una de rezervă, am luat un baros și-am spart lacătul. După, l-am pus de formă înapoi. Din perspectiva potrivită, asta ar fi metafora perfectă a vieții mele.

Nu știu dacă sunt fericită sau bine, doar alerg. Ai râde dacă ai auzi prin câte povești am trecut. O bulă de dramă și telenovele ciudate îs! Dar iese bine cumva, cu inspirație.

62358409_562889560914807_8356949787471249408_n

Aș vrea să te văd doar ca experiment, să văd cum după atâtea traininguri și experiențe, încă mă pot pierde în fața unui om. Dacă. Ce ți-aș spune? Ce ciudați am fi!

Viața e un șir lung de frici, de stai sau învingi..sau taci și înghiți. Iar io care credeam că dacă nu aleg nicio variantă înseamnă că totul rămâne posibil. Naivă. Io încă n-am învățat să spun exact ce simt, dar sunt pe drumul cel bun. Mi-e frică că uneori viața ia decizii pentru mine cât stau pe gânduri.

Scriu pe manele la 5.00 dimineața. La fel de cocalară și la 23 de ani.

Eu nu știu ce-i fericirea, dar tu..tu ești fericit?

SCRISOARE DE PE FRONT. MĂ LUPT CU NEMȚII.

AȘTEAPTĂ-MĂ ACASĂ, VIN CU BISCUIȚI.

ALEXA,

(fir-ar, trebuia la stânga)

Ai grijă.


62015937_316901175900621_8080307306098589696_n

Am găsit poza în care dormeai pe canapea.

Nu ești primul care mi-a dat block, dar singurul fără să-l fi rănit. Vezi că mi-am schimbat adresa de mail, dar stai liniștit, las fereastra deschisă. Să știe unde să ajungă porumbelul pe care îl trimiți următoarea dată când ți-e dor de mine.

Timp: 15 lucruri de amintit la 80 de ani

Bunicul are Alzheimer, iar pauza aia care înlocuiește numele meu când mă întreabă ce fac, deși durea la început, acum a devenit obișnuință. Îi văd privirea pierdută, caută undeva în memorie cuvântul care să mă descrie, locul din care să mă ia și să-mi zică „tu ești nepoata mea”. Obișnuia să-mi zică Iuliana, iar acum mă tot întreabă cum merge cu școala sau „oriunde ești acum”.

  • Bine, bunicule, sunt la facultate, la București e bine, aglomerat, îți dai seama. Dar nu uit de Suceava, la ce pachet îmi trimite mama, nici n-aș avea cum.
  • Să mă ajute Dumnezeu să mai trăiesc ca să mai muncesc pentru familie și spre iertarea păcatelor.

Nu știu nici dacă și le mai amintește, doar probabil i-a rămas un gust amar al lucrurilor pe care ar fi vrut să le mai facă. Sau ale celor pe care le-a făcut și nu mai știe ce-a fost bine…ce-a fost rău. Dar încă-și amintește de armată și de țiganca pe care a iubit-o și-a lăsat-o.
Mama mi-a zis ieri că și bunica începe să se piardă.
Așa că eu combat Alzheimer-ul și toate bolile care m-ar face să mă uit, să te uit, să vă uit. Îmi fac capsula timpului și pun cinșpe lucruri pe care să le deschid la 80 de ani când mintea mea își va aminti doar cel mai mare regret.

Ce voiam să mă fac când eram mică – ca să nu mă uit niciodată. Îmi plăceau animalele și mă urau vecinii la cum le strângeam în jurul blocului.

Voiam să mă fac veterinar până mi-a zis mama că uneori, medicii trebuie să eutanasieze animalele bolnave și m-a întrebat dacă aș fi în stare.
Încă n-am învățat cum uneori ar trebui să fac lucruri dureroase pentru scopuri bune. Poate rațională să fi fost și era mai bine.

„Dacă aș fi lângă tine, mi-ar exploda glandele lacrimale gândindu-mă la cum nu-ți plac ție băieții care plâng” – să nu uit cât de puternice sunt cuvintele.
Acum pot privi băieți plângând și uneori mă gândesc cât te-am rănit, cât ți-am făcut bine. Și ce înseamnă depresia văzută prin ochii tăi.

Toate parfumurile din haine, chiar și mirosul de țigară – să știu că schimbările sunt normale și uneori nu e nevoie să te întrebi de ce, viața mai devreme sau mai târziu îți dă răspunsurile.

A treia strofă din Triptic banal a lui Minulescu – vara aia în Timișoara.
Cum am iubit, am înșelat, am rănit, am auzit „pe cât de mult îți place să te încurci, pe atât fugi când e de rezolvat”. Cum m-am întins în piață doar să mă regăsesc în fuga asta.
Desenele animate, Albă ca Zăpada și vremea în care puteam mânca mere.

Textul cu fata care-și oglindea verdele ochilor în cafea – profa de română și scrisoarea de mulțumire pe care încă n-am trimis-o.
Top trei oameni care m-au schimbat pe veci.

Drumul Eroilor – Grozăvești – refugiul. Al doilea loc în care pot să mă adun.
Sentimentul de mulțumire. Pentru tot ce-am trăit și pentru cei pe care i-am trăit.

Prima și ultima palmă de la mama – meritată.
Eram mică și i-am zis mamei că vreau să mor. Mi-ai da-o și la 80 de ani?

Primul te iubesc. – auzit, nu spus. Vulnerabilitatea de a te uita în ochii cuiva care avea bagajele făcute de mult. Ce înseamnă să fii om și să te arunci.
Să nu uit să mă arunc.

Glumele mele proaste – ar trebui să fie o capsulă mare să intre toate.
Asumarea unui firi care-ți scoate frica de penibil.

Paharele de vin cu tata – atât.

Toate nopțile pe pătură cu bere și semințe. Manele, rock alternativ, folk și cum reușeam să ne învârtim între ele. Degetele trecute prin păr și ciorna aia cu prostiile spuse.

Nu toate iubirile – dar câteva clar le-aș lua. Unele nopți și unele săruturi, așa că la 80 de ani mai trebuie să-mi amintesc cum e să simți că trăiești.

Câteva melodii. Sex on fire, Toate domnișoarele, Vorbește vinul, Candy 2, I know, ceva Simplu, ceva N&D și clar Can t hold us.
Mr Nobody, seria cu Before Sunrise, Marvel, The Usual Suspects, Game of Thrones, How I met your mother.
O mie de fărâme, Prietenul meu Leonard, Magicianul. Micul Prinț o să-l am pe piele.

O poveste – Un băiat vede într-o zi o fată foarte frumoasă care luminează de pe vârful unui munte. Se îndrăgostește și se hotărăște să urce la ea. Pe măsură ce se apropie de vârf, realizează că de fapt, ea nu e chiar așa frumoasă, că e spartă, iar lumina de care se îndrăgostise la început, iese din crăpături. Îi spune și decide să se întoarcă acasă, dar fata îl blestemă. De fiecare dată când ajunge la baza muntelui, el s-o vadă iarăși frumoasă și să facă drumul la nesfârșit.
Un Desperados, un Kinder Bueno și salată de perișoare.
În Game of Thrones, Bran spune cum ca să distrugi lumea trebuie să-i distrugi memoria ei, amintirile, istoria. Poate așa e și cu oamenii, ce rămâne din ei în momentul în care rămân goi?

KUJICAM_2019-05-13-14-55-33_developed.jpg

Acum recitește începutul, doar că la trecut. Bunicul a murit sâmbătă noapte. Mama mi-a zis printre lacrimi „atât i-a fost timpul”, iar bunica face curat prin lucrurile lui și nu se oprește din plâns.

„Uite, bomboanele de mentă pe care i le-ați adus voi și n-a apucat să le mănânce”.

Toate filmele pe care le-am văzut și totuși n-am învățat cum ar trebui să fiu în situații din astea. Când ceva se termină, nu poți să nu te gândești la toate lucrurile pe care ai fi vrut să le faci și n-ai reușit. Mai multe povești cu armată, chiar și cu mănăstiri.

Mi-aș fi dorit poate doar mai mult timp.


Ultima poză cu bunicul.

15 lucruri învăţate în 2018

2018 a fost bluescreen. Am schimbat job-ul, am început un master, n-am ieșit din țară, am iubit de vreo două ori, am rănit și-am fost rănită tot pe atât. Am scris și-am tot scris până am rămas fără cuvinte. Până am fost lăsată fără. Am făcut glume bune și de două ori mai multe glume proaste. Am dansat bine, cântat prost, n-am desenat. Am văzut și marea și muntele și am spus mai des ce simt. Sau am arătat. Încă învăț.

Am dat timpul înapoi de câteva ori şi mă bucur că încă nu-mi pasă de bani, ci de trăiri. 15 lucruri învăţate în anul ăsta nebun:

  1. Lucrurile bune uneori nu ajung la tine pentru ca n-au loc. Lasă în spate tot ce-i toxic și pleacă când momentele în care te doare sunt mai dese decât alea în care te face bine. Oricât de greu e.
  2. Niciun lucru nu e un sfârșit pentru totdeauna. Inima ți se întoarce și umblă așa în mâini, iar dacă nu-ți rezolvi amintirile care te bântuie, ai să ajungi ca bătrânelul din STB care vorbește singur.
  3. Răspunde mereu oamenilor care atunci când rămâi fără aer, sar să te întrebe dacă ești bine. Restul sunt doar pasageri.
  4. Îndrăgosteala n-o să înceteze vreodată să te surprindă. Ca și prietenia. Uneori ia-le mâna și pune-o în partea stânga a pieptului să vezi cum ticăie inima mai tare când ești cu ei.
  5. O cafea băută cu fratele tău dimineața e mai bună decât orice Starbucks. Unele lucruri nu se spun, dar se simt, ca mândria mea.
  6. Oamenii zic că nu vor cadouri, dar iubesc să vadă că te gândeşti la ei. Refugiul tău rămâne tot apartamentul ăla înghesuit din Suceava. Chiar dacă ai tăi te bat la remi.
  7. Urmărește mereu unde te duce sufletul. Nu te gândi la bani sau conexiuni, lucrurile uneori se așează de la sine dacă ești în locul în care simți.
  8. Lucrurile cresc. E îndeajuns doar să ai scânteia și să-ți vină să râzi la glumele proaste. Nu stinge focul din fașă, e cum zice mama „nu știi de unde sare iepurele”.
  9. Iartă. Trecutul există doar pentru ca uneori să te uiți în spate și să fii mândră de cât ai evoluat. Atât.
  10. Anul ăsta n-ai reușit, dar poate la anul înveți să-ți placă și techno-ul. Rămâi la prostiile tale.
  11. O bere la timpul ei face minuni.
  12. Ia-ți un moment în care să zici mersi. Ok, nu știi dacă e ceva sus sau ce e, dar știi că ești bine, că ce faci acum erau cândva doar visuri și că tot ce-ai iubit te-a făcut să scrii. E îndeajuns? Nu, dar cândva nici aici nu te gândeai c-o să fii. Deci zi un mersi. Poate ție, poate oamenilor, poate gândului de sus. Doar zi mersi.
  13. Poți să iubești și să nu îndrăznești. Și e ok. E un alt tip de magie, mai ciudată, dar care nu-și pierde din farmec. Rămâi al meu, ăla pe care n-o să-l am niciodată.
  14. Plus cu minus nu e musai să se atragă, dar se echilibrează. Așa că atunci când o iau razna, ești tu să mă liniștești.
  15. Ambiția e bună..Până nu înnebunești. Nu poți pune vorbe în gura unui om care n-a învățat niciodată ce e aia asumarea. Iar brațe? Găsești tu altele care să te țină. Asta să-ți fie ție problema! Lucrurile făcute din orgoliu te rănesc mai tare pe tine.

IMG-3141

În 2019 vreau să văd Anglia pentru ei. Islanda şi Sighişoara pentru mine. De îndrăgostit o să fie uşor, vorba unui prieten, îndrăgosteala mea e simplă. Ca mine, ha. Vreau să învăţ să scriu mai bine, să ajut mai mult, să trec de sesiunea asta. Să-i ţin aproape, să spun mulţumesc, să plâng aproape la fel de mult ca acum, dar numai de emoţii.

Mă organizez şi fac liste. 2019 nu ştie ce l-a lovit.


Desen făcut de altă Alexa, una mai şmecheră. Alexa Bratu.

Împărțirea cu doi – pe scurt

Mă întreb dacă zâmbetul ăsta îți vine natural de fiecare dată când vezi pe oricine sau doar l-ai inventat acum pentru mine. Îți apar cearcăne la ochi când zâmbești și parcă toată bunătatea ți se strânge acolo. Mă întreb ce simți când mă iei în brațe. La mine nu-s fluturi în stomac, dar e un mic tremurici acolo. De parcă inima tresare un pic.

Mă întreb dacă te-ai gândit măcar pentru câteva secunde cum ar fi dacă, dintr-un impuls nebunesc, ai sări. Ai uita și de gura lumii, de mamă și de tată și doar te-ai lăsa purtat. Să vezi și tu cum e s-o dai în bară, dar cu mine.

Nu m-am întrebat niciodată dacă-ți plac cercurile, dar acum cred că da. Ți-s comode și ți-e mai ușor să te învârți în jurul cozii. Mă întreb dacă ți-e frică. De fapt, sunt sigură că ți-e frică, dar mă întreb de ce. În cercul nostru vicios, tu ești ăla care nu calcă niciodată strâmb și poate comoditatea te face să nu calci deloc. Mi se pare amuzant doar felul în care te împiedici.

Totul ține de cum privești lucrurile și perspectivele noastre poate se intersectează sau poate nu, dar dacă aș fi cu ochii închiși într-o cameră plină de oameni, sunt sigură că aș simți cum intri.

Poate mi-s ochii, că-s albaștri, dar uneori am impresia că și-ntr-o mare de oameni, tu îmi cauți privirea.

Mi-e ușor să scriu de trecut pentru că orice-ar fi, nu se schimbă. Greul începe când mă gândesc la ce-aș vrea. Mi-e iubirea ta platonică și n-am să ți-o zic niciodată. Cuvintele sunt frumoase și oricât le-aș împacheta și aranja, „aș vrea să-mi fii” încă nu sună corect. Nu te am și totuși aleg să te pierd.

Ține-mi maturitatea, ține-o tu, mă jur că mie uneori îmi scapă. E ciudat ce simt, până la tine n-am știut că poate să-ți fie dor de ceva ce n-ai avut niciodată. Un prieten mi-a zis că sunt unii oameni care trăiesc jumătate în lumea reală și jumătate într-o lume de basm, iar el crede că sunt unul dintre ei. Poveștile mi-s frumoase, dar nu-s Alice, așa că trezirea la realitate doare uneori mai tare. Multumesc că-mi ești alarmă. Am închis cercul acum?

Mă intreb.. Dacă fac doi pași înapoi, mișc ceva în tine?

Închidere – pentru că noi n-am avut-o niciodată

27 februarie 2016 

Coincidență e un alt nume pentru magie.

Când am simțit că fără să discutăm, fără să te fi întâlnit vreodată random, am să te văd în ziua aia în metrou, a fost coincidență. M-am speriat atunci când, fără să-ți zic nimic, mi-ai spus că ai avut presentimentul că o să mă vezi și tu.

15 iunie 2016

Ideea e că el nu e așa, tu-l poetizezi. Crezi că ce vorbește el despre depresie și răutatea ca formă de refulare e artistic. Speri că atunci când el îți zice cât de distrus emoțional e, el se deschide. Uiți că oamenii nu-s toți piese de artă și dacă el râde la glumele tale, nu înseamnă că sunteți suflete pereche.

Ești mai visătoare și nu mulți reușesc să te înțeleagă, dar și tu faci greșeli. E el spiritual și poezie, dar când doar vârfurile îți ating pământul, nu realizezi că în imaturitatea lui, el uită de naivitatea ta. Și te trezești într-o zi, plânsă toată, după ce ți-a zis c-o iubește, cu regretul c-ai fi vrut să nu-ți asumi rana asta.

7 septembrie 2016 

Problema mea este că pe când îți știu atât de bine culoarea ochilor, nici nu-mi amintesc cu ce erai îmbrăcat. Mi-e că nu ne potrivim, ne contrazicem și la definiția cuvântului „diferit”. Dar mă încăpățânez să cred că-mi ești iubirea vieții pentru că mama a visat că ne căsătorim și mă las de facultate pentru tine. E și ăsta un semn, nu?

Obișnuiam să iubesc coincidențele. Mi se pusese pata și bineînțeles mintea, pe un băiat și într-o zi mi-a trimis o melodie pe care n-o apucasem s-o ascult. O oră mai târziu, fix Alexandrina – te iubesc, cântă în deschiderea unui spectacol.

Când am încetat să cred în semne divine…eh, da, prostii! Când voi înceta să cred în semne divine și trifoi cu 4 foi, iar ora 11:11 nu va mai conta, am să devin un adult plictisitor, dar măcar așa vor exista mai multe șanse să mă mărit.

13416898_985958064832952_6952858998173645223_o Bună străine,

M-am tot întrebat dacă vreodată ți-am trecut prin cap. Dacă te-ai întrebat ce mai fac, dacă sunt bine, ce ai zice dacă m-ai vedea acum. Dacă am reușit să fiu fericită cum ziceam. Speram să da. Dacă nu, îți dau un update scurt:

Știi că mă făceai grasă? M-am mai îngrășat de când ai plecat! Și zâmbesc la fel de des, doar că uneori nu cred că la fel de real. Ochii mi-au rămas albaștri și zic asta ca să nu-ți faci griji. Am terminat facultatea și tot nu știu să-mi aleg îndrăgostelile. Uneori mă gândesc că eram mai naivă când m-ai cunoscut și cred că era mai bine. Acum nu stiu dacă m-ai mai plăcea, am mai mult curaj și nu m-ai mai intimida. Să știi că încă cred că-s amuzantă, măgare. Cum să-ți scriu într-un paragraf tot ce-ai pierdut în 3 ani?

Eu m-am mai interesat de tine, am auzit că ești bine. Probabil că minți frumos, deci caută să-ți acorzi faptele la cuvinte. Ești Peter Pan!

Îmi tot spuneai că lumea e plină de rele, îți ziceam că asta nu ne împiedică să fim fericiți. Ai fost un încăpățânat. Am fost o idealistă. Ne întâlneam la mijloc. Sper că încă mai mergi la teatru. Eu am mai fost, dar mai rar. M-ai învățat multe și nu mă refer doar la gluma cu „cine-i șeful tău?”, deși să știi că încă o fac. M-ai învățat și multe prostii, încă mi se pare poetică povestea cu florile.

Nu ți-am blamat niciodată decizia. Ți-am admirat puterea de a iubi și tot ce-ai făcut ca să vă fie bine. Urăsc doar că ai făcut să pară simplu. Parcă renunțarea ți-a venit mănușă, ca și cum una în plus nu mai conta. Dar îmi place să cred că te știu și când gândurile de copil mi-au trecut, am înțeles. Trebuia să pleci așa cum ai venit.

Deși a fost greu, a meritat să-ți dărâm zidurile. Mulțumesc că m-ai lăsat. Știu că ți-ai clădit altele.  Sper să dai de oameni care să știe că deși par să nu fie, ele sunt doar nisip.

Mulțumesc de mesaj, am plâns de parcă s-au întors ultimii trei ani înapoi. Și mie mi-e dor de tine. Dar cred că e mai bine că ai plecat, probabil m-aș fi îndrăgostit de tine și ăsta e un risc pe care niciunul din noi nu era pregătit să și-l asume.

Noi n-am spus-o niciodată, dar era acolo.

Câte ziduri, atâtea beri

Despre tine, mama ar zice că pari băiat bun, dar prea pierdut în tine. Tata ar zice că alcoolul te face să vezi poate totul într-o lumină mai pozitivă, dar că pe el niciodată nu l-a impresionat asta. El mereu a vrut un băiat care să știe cum să se poarte cu fiic-sa. Prietenele mele ar zice că mă săruți drăguț pe frunte și că le-a plăcut cum te-ai oferit să duci gunoiul, dar toate astea se șterg în momentul în care deși realizezi că ai greșit, țipi la mine ca la o oglindă.

Un prieten ar zice că ai uitat să crești puțin, iar iubirea imatură nu îmi mai stă bine. Un altu’ ar zice că ești urât și că mă subestimez, cu ochii ăștia pot mai mult. Cineva ar zice că ai mare noroc de glume și te pricepi să sincronizezi răsăritul cu cuvintele. Atât.

  • Ai tu unele momente în care taci deodată mâlc. De parcă am spus cuvinte dureroase și acum îți lingi rănile. Iar eu, ca un copil, încerc să deslușesc ce din tot ce-am zis, te-a făcut să taci.
  • Probabil ceva în mine obosește deodată. Îmi cedează ritmul inimii și mă prind mai greu cum să-mi repornesc rotițele. Dar liniștește-te, nu vezi? Tot te țin de mână.

Eu aș zice că ți-aș fi zis toată lumea, câtă-n lună și în stele (pardon, soare!), dar când s-a împărțit timpul, nouă nu ne-a rămas deloc. Ți-aș fi luat mâna și mi-aș prins-o în juru-mi, să-mi ajungă direct în suflet, dar atingerile ți s-au pierdut undeva pe drum. Iar noaptea? Noaptea ți-aș fi oprit răsuflarea.

Poate rotițele noastre se învârt prea diferit pentru a se potrivi. Pe mine, odată ce m-ai oprit, o iau razna și dărâm totul în cale. Tu doar obosești repede.

Naiv, credeai că am cuvinte doar pentru tine și de-asta te-ai reapropiat când eu, scriam mecanic. Iubind în fiecare zi pe un altu’, din inerție și de dragul amorului. Binebine, suferi, dar măcar suferi pe ritm, nu? Așa, să fie cu poftă!

Nu e problema mea, nu-s responsabilă să mișc în tine iubire. 

WhatsApp Image 2018-10-20 at 22.21.36

Am realizat brusc că oricât aș crește, ochii o să-mi rămână la fel. Oricât m-aș îngrășa sau pitici. Și ochii mi-s o combinație frumoasă între mama și tata, iar gândul că toată viața am să-i port pe ei în privire, m-a făcut deodată fericită. M-am găsit tot într-o toamnă și tot cu picioarele în frunze ca și atunci când te țineam de mână. Doar că acum sunt fericită și nu credeam că am să ajung să plâng pentru cât am crescut.

Fericire e momentul în care fără să te întrebe nimeni, realizezi că ești bine. Că ai tot ce ai nevoie și începi ușor să tremuri de frică pentru că parcă e prea mult noroc strâns în jurul tău și ți-e frică să nu calci strâmb și să pierzi.

Acum doi ani mă plimbam de mână cu tine, băiatul pe care l-am iubit și mă certai că mă uitam oriunde, numai nu în ochii tăi. Era oricum iubirea pe sfârșite și nu știu care simțea asta mai tare, dar cert e că simțeam diferit. Eu ca pe o moarte a tot ce urma să simt vreodată. Tu ca o gură de aer proaspăt.

Acum doi ani nu mă vedeam inspirând și expirând cuvinte și niciodată plecând cu iubire rămasă. Dumnezeu să-mi dea pedeapsă, nu? Unde unii mi-ar pune inima în vitrină, tu ai jucat-o la barbut, așa că las. Să vină ce-o veni, eu cu karma deja m-am împrietenit. Mi-a promis că mi-am spălat păcatele și mă mai lasă să fac încă două, așa..că-s fată bună.


În poză mi-e Tița și momentul în care am făcut switch pe lună. 

Piese de domino

În iubire devii surd, de parcă tot corpul îți urlă: dă-i tot ce ai mai rău că eu pot duce. Păcatul meu e că iubesc cuvintele atât de mult încât uneori uit să cântăresc faptele. 

  • El: Nu mă așteptam să-mi dai dreptate, de ce ai fi început acum?
  • Ea: Credeam că ai nevoie de explicații, nu să-ți dea cineva dreptate. Că dacă de asta ai nevoie, n-o cauți unde trebuie.
  • El: Nu caut apă în deșert.
  • Ea: Ai găsit-o într-un ocean oricum.
  • El: Păcat că este sărată, este?
  • Ea: Tu știi, dragul. Nu eu am căutat-o.
  • El: Nu că ai fi fost gata să oferi acel pahar de apă până când urma să-mi fie iarăși sete.
  • Ea: Și bine am făcut. N-am nevoie de însetați din ăștia pentru care paharul meu e ca oricare altul.
  • El: Și eu tare mă bucur că ai făcut asta. Ține-ți apa pentru tine, cum probabil vei face mereu…nici nu vreau să mă gândesc că n-ai oferit acel pahar de apă după ce eu ți-am oferit cel puțin o sticlă, asta ca să nu exagerez. Și chiar și în ultimul ceas ai rămas rece într-un deșert în care eu ardeam și nici măcar de milă nu mi-ai întins un pahar de apă.
  • Ea: E ok. Ce ți-era paharul meu și ce ți-era altu? Importantă îți era setea. Meritai mai mult decât milă. Bine că n-ai așteptat prea mult, așteptarea te usucă probabil. Dar atâta timp cât ești fericit și îndrăgostit, sunt ok cu asta.
  • El: Îndrăgostit nu sunt, fericit nu știu, simt o liniște care mă face să mă simt confortabil. O pauză de la haos..

WhatsApp Image 2018-10-12 at 11.44.57

O să ne construim ca piesele de domino, în fiecare zi punem fiecare câte una. Tu ai să le aduci pe alea galbene, iar eu pe alea negre. Nu că-s sceptică sau negativă când vine vorba de castelul nostru, ci ca să-ți scot culorile în evidență. Am să caut și câteva albe pentru că noi n-am fost niciodată gri, niciodată echilibru. Soarele și luna. 

Uneori o să țipăm atât de tare încât cuvintele noastre vor dărâma piese, dar, sper, că vom ști să le punem înapoi. Nu am fost niciodată bună la construit, știi că-s stângace și mă grăbesc, dar cu tine, azi și acum, sunt gata să învăț.

Ești Timișoara mea cu oameni buni, ești liniștea pe care îmi plăcea s-o simt pe malul Begăi și căldură de când stăteam întinsă în fața Operei. Ești berea nefiltrată și graffiti-ul ăla uriaș cu fata care cânta la nai. Ești curiozitatea din Scârț și creativitatea pe care o foloseam ca să mut norii cum voiam. Ești un drum lung de 15 ore cu întârziere, dar care merită și statul în picioare pe coridor.

WhatsApp Image 2018-10-12 at 11.44.58 (1)

Parcă am fost într-un film. A început cu metroul ăla pe care îl așteptam și care oricum n-a mai venit niciodată și cu un Ștefan sau George, mi se blocase ca de obicei auzul când am făcut cunoștință. Avea undeva la 30-35 de ani, dar la fel de bine putea avea și 25 pentru că eu n-am fost niciodată bună la aproximat. Profesor la ceva universitate, i-am zis șmecher, mi-a zis nu. Era pierdut în gânduri, trecea printr-un divorț. El profesor, ea lucra la Înalta Curte de Casație și Justiție. 3 procese, 2 copii de 6 ani care au rămas la ea. Noi? Vecini. M-a făcut să mă gândesc cât de înfricoșătoare e iubirea și dacă primim fix cât putem duce și nu mai mult.

Mai târziu a fost doamna din Macaz, bătrânica cu pălărie care vindea flori și dansa ca nimeni alta. Câtă emoție și cum a fost cea mai  bună parteneră de dansat pe manele, nu te puteai opri din a o privi. M-a făcut să mă gândesc că noi alegem dacă vrem să trăim frumos..sau nu.

Viața e cum ți-o faci și frica mea e un meci prost de fotbal, când dai cu șutul la cel mai frumos gol doar pentru că nu știi să joci.

Parcă m-am măritat cu sentimentele și le-am luat ca atare. Fără să vreau, când eram mică, cineva m-a întrebat „le iei la bine și la rău?”. Din prostie sau poate că eram abia trezită din somn și din înmorțire, am zis DA. Încă învăț să nu mai plâng de durere, s-o prefac în suferință și atâta timp cât iese artă să mă mulțumesc. Și în rest? Să plec când sentimentele sunt consumate. Mă întreb dacă e masochism sau e doar naivitate să crezi într-o lume fără suferință. Păcatul tău e că iubești așa de mult cuvinte, încât uiți să le acorzi cu faptele. Păcatul meu e că am realizat că uneori nu se compensează.

Brațele cu alte brațe se uită și în brațe e mai bine uneori să te ții singură, să fii sigură că nu cazi. Viciul se înlocuiește cu alt viciu și mereu trebuie să alegi răul cel mai mic, iar eu am rămas la alcool.

Am să încep să iau taxă pe închiriat iubirea.

Eu n-am învățat să spun ”te iubesc”

Iubirea îți vine natural, nu? Iar când există, se văd faptele micuțe. Două lingurițe de zahăr în cafea și mai multă plapumă noaptea. Cuvintele sunt mai complicate și le înveți acasă, odată cu primul strigăt.

O să-mi fie greu să-ți spun cuvintele. O să-mi ia timp, certuri și lacrimi, ai zice că e rețeta perfectă! La început, am să mă împiedic și-am să scap un  ”te rog”, iar în serile alea reci în care singura căldură se află în inimile noastre și sub plapuma, am să continui șoptit și puțin fără respirație cu ”te vreau”. Când vei fi trist, am să-ți iau mâna și mi-o pun pe partea stângă a pieptului zicându-ți un simplu ”te simt”.

Tu ai să le rostești de mii de ori. La început o să te supere că nu le-auzi înapoi și ai să te frămânți ca un copil că tu simți..iar eu nu. Mai târziu ai să le repeți doar de dragul de-a revedea fața mea blocată. Te vei plictisi să-ți auzi vocea și poate uneori și iubirea te va plictisi. Dar într-o zi, când o să te aștepți cel mai puțin, când din reflex ai să vrei să-mi deschizi sticla cu apă că mă vezi chinuindu-mă, am să strănut un ”te iubesc”. Fără să-l realizez și fără să-l controlez. Fără să-l anticipez.

Nu așa vine iubirea? Pâș- pâș, pe nevăzute. Uneori cuvintele sunt de prisos și pe cât de mult le simt ale mele, pe atât de bine am înțeles că deși nu ți-am zis niciodată ”te iubesc”, la 5 dimineața eram în stare să cutremur tot Bucureștiul numai să-ți găsesc o farmacie să-ți treacă durerea.

te iub

O prietenă mi-a zis că iubirea devine complicată atunci când chemi un lift, deși știi că e ocupat. O altă prietenă mi-a zis că ea o să apese pe buton și de o sută de ori dacă e cazul și poate să urle lumea că e nebună, dar să fie sigură că atunci când ia scările..le ia fără niciun regret. Să știe că a dat totul înainte să renunțe.

Nu știu de unde să te încep. În amintirile mele îți luam întâi mâna, iar degetele îți miroseau a țigară. Continuam cu coasta de sus, ca o amintire la ce am fost cândva și la ce-am devenit datorită ție. Terminam mereu la fiorul pe care îl simțeai când eu, rece fiind, mă încălzeam la picioarele tale. Singurul loc în care luna întâlnea soarele.

În inimă intri mai greu, începi cu un sărut pe frunte și continui cu ”ai grijă”. Termini cu sentimentul ăla pe care îl ai când dormi singură, iar brațele lui îți rămân în piele, iar gândul că nu-i acolo te sufocă.

Iubirea o începem la ”te”. Separat, în fața altor mii de oameni. Noi am terminat iubirea când ne-am spus toate cuvintele din lume, dar le-am pierdut pe cele mai importante în brațele altora.


Mi-am pus sufletele pereche pe numere și le-am închis într-o cutie. Parcă tot timpul ăsta am mers cu spatele, mă speriase necunoscutul. Dar am făcut două glume cu pești, m-am lăsat de tot ce-mi pierde vremea și-am trecut peste.

Peste – pește.