15 lucruri învăţate în 2018

2018 a fost bluescreen. Am schimbat job-ul, am început un master, n-am ieșit din țară, am iubit de vreo două ori, am rănit și-am fost rănită tot pe atât. Am scris și-am tot scris până am rămas fără cuvinte. Până am fost lăsată fără. Am făcut glume bune și de două ori mai multe glume proaste. Am dansat bine, cântat prost, n-am desenat. Am văzut și marea și muntele și am spus mai des ce simt. Sau am arătat. Încă învăț.

Am dat timpul înapoi de câteva ori şi mă bucur că încă nu-mi pasă de bani, ci de trăiri. 15 lucruri învăţate în anul ăsta nebun:

  1. Lucrurile bune uneori nu ajung la tine pentru ca n-au loc. Lasă în spate tot ce-i toxic și pleacă când momentele în care te doare sunt mai dese decât alea în care te face bine. Oricât de greu e.
  2. Niciun lucru nu e un sfârșit pentru totdeauna. Inima ți se întoarce și umblă așa în mâini, iar dacă nu-ți rezolvi amintirile care te bântuie, ai să ajungi ca bătrânelul din STB care vorbește singur.
  3. Răspunde mereu oamenilor care atunci când rămâi fără aer, sar să te întrebe dacă ești bine. Restul sunt doar pasageri.
  4. Îndrăgosteala n-o să înceteze vreodată să te surprindă. Ca și prietenia. Uneori ia-le mâna și pune-o în partea stânga a pieptului să vezi cum ticăie inima mai tare când ești cu ei.
  5. O cafea băută cu fratele tău dimineața e mai bună decât orice Starbucks. Unele lucruri nu se spun, dar se simt, ca mândria mea.
  6. Oamenii zic că nu vor cadouri, dar iubesc să vadă că te gândeşti la ei. Refugiul tău rămâne tot apartamentul ăla înghesuit din Suceava. Chiar dacă ai tăi te bat la remi.
  7. Urmărește mereu unde te duce sufletul. Nu te gândi la bani sau conexiuni, lucrurile uneori se așează de la sine dacă ești în locul în care simți.
  8. Lucrurile cresc. E îndeajuns doar să ai scânteia și să-ți vină să râzi la glumele proaste. Nu stinge focul din fașă, e cum zice mama „nu știi de unde sare iepurele”.
  9. Iartă. Trecutul există doar pentru ca uneori să te uiți în spate și să fii mândră de cât ai evoluat. Atât.
  10. Anul ăsta n-ai reușit, dar poate la anul înveți să-ți placă și techno-ul. Rămâi la prostiile tale.
  11. O bere la timpul ei face minuni.
  12. Ia-ți un moment în care să zici mersi. Ok, nu știi dacă e ceva sus sau ce e, dar știi că ești bine, că ce faci acum erau cândva doar visuri și că tot ce-ai iubit te-a făcut să scrii. E îndeajuns? Nu, dar cândva nici aici nu te gândeai c-o să fii. Deci zi un mersi. Poate ție, poate oamenilor, poate gândului de sus. Doar zi mersi.
  13. Poți să iubești și să nu îndrăznești. Și e ok. E un alt tip de magie, mai ciudată, dar care nu-și pierde din farmec. Rămâi al meu, ăla pe care n-o să-l am niciodată.
  14. Plus cu minus nu e musai să se atragă, dar se echilibrează. Așa că atunci când o iau razna, ești tu să mă liniștești.
  15. Ambiția e bună..Până nu înnebunești. Nu poți pune vorbe în gura unui om care n-a învățat niciodată ce e aia asumarea. Iar brațe? Găsești tu altele care să te țină. Asta să-ți fie ție problema! Lucrurile făcute din orgoliu te rănesc mai tare pe tine.

IMG-3141

În 2019 vreau să văd Anglia pentru ei. Islanda şi Sighişoara pentru mine. De îndrăgostit o să fie uşor, vorba unui prieten, îndrăgosteala mea e simplă. Ca mine, ha. Vreau să învăţ să scriu mai bine, să ajut mai mult, să trec de sesiunea asta. Să-i ţin aproape, să spun mulţumesc, să plâng aproape la fel de mult ca acum, dar numai de emoţii.

Mă organizez şi fac liste. 2019 nu ştie ce l-a lovit.


Desen făcut de altă Alexa, una mai şmecheră. Alexa Bratu.

Piese de domino

În iubire devii surd, de parcă tot corpul îți urlă: dă-i tot ce ai mai rău că eu pot duce. Păcatul meu e că iubesc cuvintele atât de mult încât uneori uit să cântăresc faptele. 

  • El: Nu mă așteptam să-mi dai dreptate, de ce ai fi început acum?
  • Ea: Credeam că ai nevoie de explicații, nu să-ți dea cineva dreptate. Că dacă de asta ai nevoie, n-o cauți unde trebuie.
  • El: Nu caut apă în deșert.
  • Ea: Ai găsit-o într-un ocean oricum.
  • El: Păcat că este sărată, este?
  • Ea: Tu știi, dragul. Nu eu am căutat-o.
  • El: Nu că ai fi fost gata să oferi acel pahar de apă până când urma să-mi fie iarăși sete.
  • Ea: Și bine am făcut. N-am nevoie de însetați din ăștia pentru care paharul meu e ca oricare altul.
  • El: Și eu tare mă bucur că ai făcut asta. Ține-ți apa pentru tine, cum probabil vei face mereu…nici nu vreau să mă gândesc că n-ai oferit acel pahar de apă după ce eu ți-am oferit cel puțin o sticlă, asta ca să nu exagerez. Și chiar și în ultimul ceas ai rămas rece într-un deșert în care eu ardeam și nici măcar de milă nu mi-ai întins un pahar de apă.
  • Ea: E ok. Ce ți-era paharul meu și ce ți-era altu? Importantă îți era setea. Meritai mai mult decât milă. Bine că n-ai așteptat prea mult, așteptarea te usucă probabil. Dar atâta timp cât ești fericit și îndrăgostit, sunt ok cu asta.
  • El: Îndrăgostit nu sunt, fericit nu știu, simt o liniște care mă face să mă simt confortabil. O pauză de la haos..

WhatsApp Image 2018-10-12 at 11.44.57

O să ne construim ca piesele de domino, în fiecare zi punem fiecare câte una. Tu ai să le aduci pe alea galbene, iar eu pe alea negre. Nu că-s sceptică sau negativă când vine vorba de castelul nostru, ci ca să-ți scot culorile în evidență. Am să caut și câteva albe pentru că noi n-am fost niciodată gri, niciodată echilibru. Soarele și luna. 

Uneori o să țipăm atât de tare încât cuvintele noastre vor dărâma piese, dar, sper, că vom ști să le punem înapoi. Nu am fost niciodată bună la construit, știi că-s stângace și mă grăbesc, dar cu tine, azi și acum, sunt gata să învăț.

Ești Timișoara mea cu oameni buni, ești liniștea pe care îmi plăcea s-o simt pe malul Begăi și căldură de când stăteam întinsă în fața Operei. Ești berea nefiltrată și graffiti-ul ăla uriaș cu fata care cânta la nai. Ești curiozitatea din Scârț și creativitatea pe care o foloseam ca să mut norii cum voiam. Ești un drum lung de 15 ore cu întârziere, dar care merită și statul în picioare pe coridor.

WhatsApp Image 2018-10-12 at 11.44.58 (1)

Parcă am fost într-un film. A început cu metroul ăla pe care îl așteptam și care oricum n-a mai venit niciodată și cu un Ștefan sau George, mi se blocase ca de obicei auzul când am făcut cunoștință. Avea undeva la 30-35 de ani, dar la fel de bine putea avea și 25 pentru că eu n-am fost niciodată bună la aproximat. Profesor la ceva universitate, i-am zis șmecher, mi-a zis nu. Era pierdut în gânduri, trecea printr-un divorț. El profesor, ea lucra la Înalta Curte de Casație și Justiție. 3 procese, 2 copii de 6 ani care au rămas la ea. Noi? Vecini. M-a făcut să mă gândesc cât de înfricoșătoare e iubirea și dacă primim fix cât putem duce și nu mai mult.

Mai târziu a fost doamna din Macaz, bătrânica cu pălărie care vindea flori și dansa ca nimeni alta. Câtă emoție și cum a fost cea mai  bună parteneră de dansat pe manele, nu te puteai opri din a o privi. M-a făcut să mă gândesc că noi alegem dacă vrem să trăim frumos..sau nu.

Viața e cum ți-o faci și frica mea e un meci prost de fotbal, când dai cu șutul la cel mai frumos gol doar pentru că nu știi să joci.

Parcă m-am măritat cu sentimentele și le-am luat ca atare. Fără să vreau, când eram mică, cineva m-a întrebat „le iei la bine și la rău?”. Din prostie sau poate că eram abia trezită din somn și din înmorțire, am zis DA. Încă învăț să nu mai plâng de durere, s-o prefac în suferință și atâta timp cât iese artă să mă mulțumesc. Și în rest? Să plec când sentimentele sunt consumate. Mă întreb dacă e masochism sau e doar naivitate să crezi într-o lume fără suferință. Păcatul tău e că iubești așa de mult cuvinte, încât uiți să le acorzi cu faptele. Păcatul meu e că am realizat că uneori nu se compensează.

Brațele cu alte brațe se uită și în brațe e mai bine uneori să te ții singură, să fii sigură că nu cazi. Viciul se înlocuiește cu alt viciu și mereu trebuie să alegi răul cel mai mic, iar eu am rămas la alcool.

Am să încep să iau taxă pe închiriat iubirea.

Eu n-am învățat să spun ”te iubesc”

Iubirea îți vine natural, nu? Iar când există, se văd faptele micuțe. Două lingurițe de zahăr în cafea și mai multă plapumă noaptea. Cuvintele sunt mai complicate și le înveți acasă, odată cu primul strigăt.

O să-mi fie greu să-ți spun cuvintele. O să-mi ia timp, certuri și lacrimi, ai zice că e rețeta perfectă! La început, am să mă împiedic și-am să scap un  ”te rog”, iar în serile alea reci în care singura căldură se află în inimile noastre și sub plapuma, am să continui șoptit și puțin fără respirație cu ”te vreau”. Când vei fi trist, am să-ți iau mâna și mi-o pun pe partea stângă a pieptului zicându-ți un simplu ”te simt”.

Tu ai să le rostești de mii de ori. La început o să te supere că nu le-auzi înapoi și ai să te frămânți ca un copil că tu simți..iar eu nu. Mai târziu ai să le repeți doar de dragul de-a revedea fața mea blocată. Te vei plictisi să-ți auzi vocea și poate uneori și iubirea te va plictisi. Dar într-o zi, când o să te aștepți cel mai puțin, când din reflex ai să vrei să-mi deschizi sticla cu apă că mă vezi chinuindu-mă, am să strănut un ”te iubesc”. Fără să-l realizez și fără să-l controlez. Fără să-l anticipez.

Nu așa vine iubirea? Pâș- pâș, pe nevăzute. Uneori cuvintele sunt de prisos și pe cât de mult le simt ale mele, pe atât de bine am înțeles că deși nu ți-am zis niciodată ”te iubesc”, la 5 dimineața eram în stare să cutremur tot Bucureștiul numai să-ți găsesc o farmacie să-ți treacă durerea.

te iub

O prietenă mi-a zis că iubirea devine complicată atunci când chemi un lift, deși știi că e ocupat. O altă prietenă mi-a zis că ea o să apese pe buton și de o sută de ori dacă e cazul și poate să urle lumea că e nebună, dar să fie sigură că atunci când ia scările..le ia fără niciun regret. Să știe că a dat totul înainte să renunțe.

Nu știu de unde să te încep. În amintirile mele îți luam întâi mâna, iar degetele îți miroseau a țigară. Continuam cu coasta de sus, ca o amintire la ce am fost cândva și la ce-am devenit datorită ție. Terminam mereu la fiorul pe care îl simțeai când eu, rece fiind, mă încălzeam la picioarele tale. Singurul loc în care luna întâlnea soarele.

În inimă intri mai greu, începi cu un sărut pe frunte și continui cu ”ai grijă”. Termini cu sentimentul ăla pe care îl ai când dormi singură, iar brațele lui îți rămân în piele, iar gândul că nu-i acolo te sufocă.

Iubirea o începem la ”te”. Separat, în fața altor mii de oameni. Noi am terminat iubirea când ne-am spus toate cuvintele din lume, dar le-am pierdut pe cele mai importante în brațele altora.


Mi-am pus sufletele pereche pe numere și le-am închis într-o cutie. Parcă tot timpul ăsta am mers cu spatele, mă speriase necunoscutul. Dar am făcut două glume cu pești, m-am lăsat de tot ce-mi pierde vremea și-am trecut peste.

Peste – pește.

Viața fără peron – să vezi și să nu crezi

La mare sunt plină de răni, parcă toate iubirile pierdute vreodată se întorc țipând ”ți-am spus io!”.

Poate chiar nu exista ”nu pot”, poate e doar un ”nu vreau” ambalat mai frumos, pus cu panglică și fără vreo asumare de vină. Ca o pinata în care se ascund toate lucrurile peste care ar trebui să trecem, dar nu vrem. Ce faci când se sparge și nu cad bomboane? Rămâi singur cu gândurile tale și cu frica că în fiecare moment o să se risipească iluzia că totul era bine.  Te-ai luat la întrecere cu realitatea prin încercări obosite  de a-ți ocupa trupul, mintea, sufletul.

Despărțirile sunt o chestie de marketing. Ai zice că mai degrabă te-a înșelat privirea!

Realitatea e că te-ai îngrășat, nu-ți place facultatea asta și ești cât pe ce să-ți inviți părinții la o absolvire pe care e posibil să n-o ai. Iluzia e că erai bine, dar ți-a fugit pământul de sub picioare, iar singurătatea te-a lovit mai brutal ca oricând. Iluzia e tocul de sus de la ușă și nu știi cum, dar deodată te-ai înălțat și te tot dai cu capul de el. Noroc totuși că te-a părăsit, o să începi să alergi mai des! Și de data asta în parcuri, nu după iubiri false.

”Dar dacă te îngrași, nu poți fi dusă cu preșul!”

Realitatea e că suntem singuri, doar noi și gândurile noastre pe care le înecăm uneori cu alcool, alteori doar cu filmele la care nu încetăm să ne uităm. Realitatea e că fiecare are trenul lui și singurul mod de a te mai simți din când în când ”împreună” e să te uiți pe geam și să faci cu mâna la necunoscuți.

Iubirea e un mare truc. Să speri că există cineva pe lumea asta care o să-și facă culcuș în golul ăla pe care încerci din răsputeri să-l ignori. Cine știe, poate că toți ne-am născut cu puțină singurătate în noi.

Trenul meu nu are răsărituri, căci am făcut din apus o obișnuință. Mergem cu destinație necunoscută, sperând că poate într-o stație se va urca călătorul perfect. Înalt, blond și eventual cu ochi albaștri..sau măcar cu ochi. Ăla care urcă gol, fără vreun trecut și dorindu-și din toată inima să nu calce strâmb, să nu-ți spargă bibelourile. Călătorul care ar strânge după el pentru că oamenii uneori greșesc, importantă e curățenia.

Omul care ar călători cu tine o viață întreagă.

32116520_1613786532050099_366811368382267392_n

Te-am uitat între perete și pat. Locul ăla mic în care te piteai să pot dormi mai bine. Te-am pierdut în trenul dinspre Brașov unde am crezut că e mai bine să fugi decât să aștepți ca persoana din fața ta să dispară.

Când stai prea mult într-un loc, nu prinzi rădăcini și nici nu înflorești, ci doar ațipești. Și e senzația pe care o ai după ce faci îngerași de zăpadă, când îți amorțește corpul. Sentimentul de trebuia să ne îmbrăcăm mai gros, să ne luăm mai multe haine, să clădim mai multe ziduri. În adrenalină nu simți nimic, nici cum frigul ți se strecoară ușor-ușor între coaste.

”Poate ar fi trebuit să intrăm în casă mai repede”.  Să ne oprim cât încă era bine, dar ca idiotul când ți-au înghețat mâinile, ai vrut să le încălzești la mine în piept.

Mi-ar părea rău să te văd peste un an făcând aceeași facultate doar ca să simți că aparții unui grup, lucrând în același loc de căcat doar ca să-ți asiguri minimul necesar pentru a bea o bere din când în când și umblând cu două femei doar ca să te simți bărbat. Sper ca Dumnezeu să ne dea ce vrem și ce avem nevoie, niciodată ce merităm.

Stai liniștit, ți-am pus scrisoarea la loc sigur. Lângă celelalte trei scrisori de la băieți care se jurau că m-au iubit.

Iubirea mi-am dat-o cu capul de pereți. S-o fac tablou, s-o prefac în artă.

Micul Prinț. Copilul care vreau să ajung

„Când aveam șase ani, am văzut odată o minunată poză într-o carte despre Pădurea Virgină care se numea Povești Trăite. Înfățișa un șarpe boa care înghițea un animal sălbatic. M-am gândit atunci la aventurile din junglă și la rându-mi, am izbutit, cu un creion colorat, să fac primul meu desen. Mi-am arătat capodopera oamenilor mari și i-am întrebat dacă desenul meu îi speria. Ei mi-au răspuns  ”De ce ne-ar speria o pălărie?”. Desenul meu nu înfățișa o pălărie. El înfățișa un șarpe boa care înghițise un elefant. Am desenat atunci interiorul șarpelui boa, pentru că oamenii mari să poată înțelege. Ei au mereu nevoie de explicații.”

Mi-e frică ca peste ani să ajung să spun că puteam mai mult. Să alerg mai mult, să mănânc mai mult KFC. Să beau un shot de bere în fiecare minut al unei ore. Să dansez ca pițipoancele pe masă, dar să dansez drăguț. Să stau trează până la 6 și la 8 să am muncă.

Să prind mai multe ședințe, să ies cu mai mulți oameni. Să țin mai multe traininguri și să fiu expertă la spaniolă pe Duolingo. Să-mi dau al doilea nivel la chineză și eventual să știu mai multă franceză decât cum se conjugă verbele.

Să alerg în parcuri și să învăț autoapărare. Să salvez o viață..sau măcar să schimb în bine câteva.

Să scriu. Prostii, dar să scriu. Să ajut și să zâmbesc la oamenii care cântă pe străzi. Să-mi dau toți banii din buzunare că oricum se întorc. Să iubesc mai mult și să lupt mai mult, ambele în același timp. Să spun tot ce-mi trece prin cap, sunt gândurile mele și dacă au trecut prin creierașul meu înseamnă că merită. Să-mi exprim sentimentele brutal, fără rușine când iubesc. Să plâng mai mult și să mă joc mai mult. Să accept trădări și să înțeleg mai mult că toți oamenii fac greșeli. Să mi le accept pe ale mele.

Să te strâng în brațe mai mult. Să schimb ceva în țara asta care uneori îți rupe din inimă.

Doar că uneori mă prinde o frică mai puternică. Frica că-n toată fuga asta de la job la ședințe, de la traininguri la club și dimineața la bibliotecă, uit să mai privesc cerul. Să devin adultul ăla care-și umple timpul doar pentru că-i e frică să-și asculte gândurile. Adultul care merge la muncă doar pentru bani și se întoarce acasă la un om pe care nu-l mai iubește oricum de mult, dar măcar duce coșul.

Ăla care urăște tot ce putea fi și n-a ajuns.

29102098_1220602521408169_5507911522619228160_o

M-am mințit toată viața că nu știu ce vreau doar pentru că mi-era frică că dacă îmi doresc cu voce tare, am să fiu dezamagită. Traumatizată de mică, după șirul lung de dat în bară fix când toți se așteptau să nu. Chiar și eu. Păcatul fetiței care se pregătește toată viața pentru un spectacol pe care n-o să-l aibă niciodată. Acum mă tem, dar țip tare ce vreau, primesc?

Mi-am făcut două tatuaje ca atunci când o să cresc și-o să mă pierd în viața de om mare, să nu uit să mă joc.  Plină de curaj..ca la grădiniță.

De ce ți-e frică nu scapi și eu, ca un copil, m-am gândit să-mi port fricile la vedere.


Fotografie făcută de Crăița mea și numită de mine ”ești un roboțel”. Primul paragraf e din Micul Prinț, cartea care a schimbat ceva în mine. 

5 lucruri pe care le-am învățat de la tatăl meu

 

Tata mereu mi-a zis că în viața asta, nu tu decizi pe cine iubești.

Tata n-a fost niciodată un om al cuvintelor. Dintr-o familie cu șapte copii, el a iubit animalele și-a vrut să fie veterinar. La Rădăuți, cel mai apropiat orășel, era un singur liceu de agronomie, dar bunicul, Dumnezeu să-l ierte, s-a îmbătat atât de rău încât n-a mai ajuns până acolo. L-a înscris la liceul tehnic că de, era mai aproape. Mie mama mi-a spus povestea, tata nu l-a condamnat niciodată pe bunicul că-n inconștiența lui i-a stricat viitorul.

Tata n-a terminat liceul, dar știe toate capitalele lumii. Știe cuvinte în engleză și știe și cum au apărut ele. Știe o mulțime de lucruri despre istorie, animale, tehnologii și scrie al naibii de frumos. Știe să construiască și știe totul despre mașini, electrocasnice și invenții, dar crede că are degetele prea mari pentru telefoanele cu touch.

Tata e muncitor. Cred că de când mă știu, n-am avut nicio idee care era denumirea exact pentru ce face tata. Știu că muncește încontinuu, ba la serviciu, ba la țară. Mă ceartă că nu stau locului și n-am grijă de mine, pe când el mereu s-a pierdut în treabă.

Tata nu e un om al cuvintelor, mă blocheaza uneori. Dar unele lucruri răsună în mine și în tot ce fac. Cinci lecții pe care nu mi le-a predat la școala, cinci lucruri pe care le-am învățat de la tatăl meu.

1. Nimeni nu alege pe cine să iubească. Cupidon nu e genul politicos, nu te întreabă când aruncă săgeți. Iubirea e ca o pisică, vine tiptil și deodată te trezești cu ea în poală. Are gheare ascuțite și depinde de tine cum îi faci culcuș.

Discuție cu mama în bucătărie, ea încercând să-mi facă listă cu băieții pe care nu am voie să-i aduc acasă.

Mama: nu mai scunzi ca tine!

Eu la 1,62 m: puțin probabil.

Mama: să nu aibă și plete și barbă în același timp. Nu-mi plac.

Tata: Femeie, las-o în pace. Alex, fii atentă la mine! Tu poți să aduci acasă pe cine vrei, doar să iubești.

Mama: Da’ io investesc în ea degeaba?!

2. Tata când eram mică mereu îmi cumpăra papuci scumpi (nu de casă, din ăia moldovenești zic) și trainici. Mi-a băgat în cap ideea de calitate, nu de cantitate. Obișnuia să-mi scoată ochii de fiecare dată când îmi luam ceva și se strica. Era ca profa de istorie din liceu, spunea mereu: când lucrurile se strică…repară-le. Oamenii sunt învățați să arunce și să cumpere altele noi.

3. Depărtarea uneori apropie. Mai aprope de tata m-am simțit când am pus 500 de km între noi și nu ne mai opream din vorbit la telefon.

4.  Munca ta e munca ta. Orice ai face, fă-o bine. Dacă nu-ți place, oprește-te. Dacă o să faci ceva obligat de circumstanțe, niciodată n-o să-ți iasă bine. Poți să auzi tu că în nu știu ce domeniu se moare de foame, dacă iubești ce faci, n-o să rămâi niciodată flămând. Rugămintea i-a fost să nu las pe nimeni să-și bată joc de munca mea. Fie omul de lângă mine, fie un angajator care de lăcomie, nu știe cât valorez. Tata obișnuia să mă motiveze la școală cu replica ”Alex, învață. Că nu înveți pentru mine, înveți pentru tine. Să nu ajungi să muncești pentru alții, ci să muncească alții pentru tine”. Așa am luat premii tot liceul.

5. Să am grijă de mine. În fuga asta dintr-un loc în altu, să mă opresc și să-mi amintesc că mai exist și eu, nu doar restul. Să mănânc bine, să fac curățenie în minte și să nu uit să citesc. Ai mei mereu când mă vedeau abătută îmi spuneau că nimic pe lumea asta nu merită să-ți strici sănătatea.  Niciun examen, băiat idiot sau viața. Dacă le iei pe rând și din suflet, îți ies toate.

tumblr_p3hes9Np711slp7fko1_500

Viața e scurtă și părul negru și bogat moștenit de la tata, n-o să-mi rămână așa pentru totdeauna. Când erau tineri, ai mei colecționau cărți. Sufrageria e plină de ele, dar preferata mea e o carte de-a lui Eminescu care i-a dat-o cadou tata mamei când erau tineri. Pe prima pagină i-a scris ”căci fericirea e mai greu de ajuns ca pasărea albastră din poveste”.

Cel mai tare m-a durut când fabrica la care lucra tata s-a închis și a trebuit să-și caute alt loc de muncă. Interviuri peste interviuri, muncă multă pentru salariu de nimic. Un loc în care tata a zis că nu face față, că e presiune, multă responsabilitate și risc, iar la vârsta asta nu le poate îndura. Alte interviuri și șefi mizerabili. Tata a venit acasă și a zis că el nu crede în Dumnezeu pentru că dacă ar exista, el nu înțelege cum ar da la oamenii răi numai lucruri bune și la oamenii muncitori..nu.

Tata e bine acum. Muncește într-un loc ok și ne face nouă planuri. Se gândește la apartament și la viitor..ul nostru. Aș vrea ca tata să vadă Brașovul și Roma. Și dacă chiar e necesar și musai să îmbătrânească, s-o facă la țară, mama muncind într-o grădină frumoasă și tata având grijă de animale.

De fiecare dată când mă duc pe acasă, îi duc tatei cel puțin o carte. O mulțumire mică pentru câte m-a învățat el pe mine.

 

Cea mai mare frică

Când stai faţă-n faţă cu ce-ai fi putut să fii şi n-ai reuşit, nu-ţi cere scuze şi pentru numele lui Dumnezeu, să nu începi să plângi. Doar plezneşte-o tare şi ţipă-i că a ajuns prea târziu. Tu nu aştepţi după oricine, nici măcar după potenţialul neîndeplinit.

Să nu pretinzi vreodată milă. Când faci un pas înapoi şi te uiţi la tine cum spui câcaturi unui băiat care te-a iubit cândva, dar acum i se pare că te machiezi prea strident, să nu te dai asuprită. Aşa e cel mai uşor şi aşa ne-am obişnuit, fără să luăm în calcul că ne asuprim mai rău ca oricând. L-ai asuprit mai rău ca oricine.

Să nu te apropii  prea mult. Risc să nu găsesc nicio asemănare între noi şi tot să mă îndrăgostesc de tine. Problema e că şi tu la început o să mă găseşti minunată. Bineînţeles, în principiu datorită ochilor mei albaştri-verzui, accentului moldovenesc şi pentru că atunci când o să mă bage lumea-n seamă, chiar o să ai impresia că sunt importantă. Mai apoi, cu forţa aia sălbatică a mea, o să-mi sfârm toate zidurile deodată, toate pentru tine şi tu n-o să ştii ce m-a apucat. Ai să observi că vorbesc prea mult şi deşi la început ţi se părea amuzant, în ultima perioadă ai observat că spun prostii şi te obosesc tare. Ochii ăia frumoşi..ai să-i vezi deseori roşii şi când plâng mi se umflă şi faţa.

Încrederea mi-era diversiune, de fapt..nici nu ştiu ce fac. Iar deodată, o fată care nu o să fie musai mai frumoasă, deşteaptă sau mai amuzantă, dar o să aibă o mare calitate..n-o să fie eu (şi asta o să ţi se pară al naibii de fermecător) o să-ţi treacă pragul. Ai să începi să faci curat, s-arate mai bine camera. Pui hainele călcate şi împăturite în dulap. Arunci sandvişul ăla vechi de trei săptămâni şi odată cu el arunci şi cercelul ăla pe care l-am pierdut pe masă şi îţi promiţi că niciodată, dar niciodaaată, n-o să mai laşi ciorapii murdari lângă pat.

Şi toate-s la locul lor! Iar pe mine? Pe mine mă scoţi în frig şi ploaie şi-mi laşi „te-ai schimbat!” pe post de umbrelă.

Toate la locul lor.

Am să plâng şi-am să intru într-o pseudo-depresie peste care trec cu o cură integral din îngheţată. Iar tu o să mergi pe stradă de mână cu o tipă pe care prietenii tăi o s-o urască şi-o să-ţi scoată ochii zilnic de ce minunăţenie de fată ai pierdut. A, şi tipa o să aibă glume teribil de proaste. Şi eu aveam, deci când o s-o auzi, o să mai mori puţin de dorul de mine.

omariepoza

”Cras amet qui numquam amavit. Quique amavit cras amet.” Cine n-a iubit niciodată, să iubească mâine. Cine a iubit, să iubească şi mâine. Despărţirile nu te fac mai puternică, ci mai nesimţită. Şi poţi umbla ani rănind oameni şi cu speranţa că poate cândva, o să ajungi să simţi şi tu ceva. Atunci ai să te rogi ca nimeni să nu-şi vâre codiţa printre legături şi mai ales karma să stea deoparte. E un cerc vicios în care tot ce poţi face e să-ţi doreşti ca viaţa uneori să uite de tine.

Elefantul din cameră

Uneori  îmi bătea lumina-n pleoape şi puteam să jur că-i vară din nou şi-s pe plaja aia care arăta ca plajele din toate visele. Nisip puţin umed şi nu foarte mulţi oameni, iar privirea-mi fugea după băiatul ăla cu care m-am rătăcit pe toate străzile din lume. Râdeam că toate-s la fel şi oricum…de ce mai căutam drumul spre casă? Te găsisem deja. Proasta mea orientare în spaţiu probabil  a fost vinovată în a nu-ţi găsi inima.

Dar apa e albastră şi deşi nu ştiu să înot, eu tot acolo mă arunc şi deşi îmi intră apă la lentilele mele de contact, eu tot după tine mă uit şi mi-e frică..să nu mă vezi altfel.

După ce m-ai lăsat, m-am făcut mai drăguţă! Şi mai grasă, dar în principiu drăguţă.

În amintirea mea sunt bine, nu  mi-e frică de viitor şi nici nu mă gândesc la el şi râd cum tot trecutul mi se risipise şi el cât aşteptam verde la semafor. În capul meu îmi caut răni inexistente care poate-poate ar mai scoate o poezie.

Te-am cunoscut prea repede. Iubirea-ţi din copilărie şi prăjitura preferată, cea mai importantă persoană şi cel mai trist moment. Cum ai spus în glumă “să moară!”…şi-a murit.  Ţi-am văzut şi binele şi răul şi deşi îţi învăţasem previzibilitatea, am rămas.

elefant2.JPG

În magazinul ăla mare plin de jucării ieftine şi unde am mirosit toate lumănările parfumate, mi-am amintit de tine. Dar nu cu tristeţe şi melancolie, ci cu toată bucuria pe care o simţeam când m-am cocoţat pe vaporul ala, cu pletele în vânt şi delfinii de jos. Cu cântec  şi cu colinde, cu mine dansând în sala aia mică plină de pahare de sticlă.

Mi-am pus frica de pierdere în cui şi mi-am zis că vreau un animal de companie.

Ninge-mă. Foarte puţin.

Revelion și 2017. Alba ca Zăpadă și cei 7 petici 

2017 al meu a început la 00:15. Nu de alta, dar noi, în căbănuţa aia uitată de lume, am dansat până am uitat să numărăm 10, 9, 8..

Revelionul ăla a fost iubirea mea copilăroasă, ea, glumiţa cu avionul și zgomotul pe care l-a făcut gheaţa când am picat cu atv-ul în râu. Iubirea mi s-a terminat fix cum și când trebuia. Fără lacrimi, regrete și fără să transformăm ce-a fost frumos în dramă, cum e obiceiul.

Am vrut să fiu și om mare, nu pentru bani, ci din curiozitate…aşa că m-am angajat. Întâi m-a ținut trei luni într-un scaun, la un ziar care suna bine la prieteni, rude și clar ca replică de agățat. Mi-a trecut rapid, când te plictisește ceea ce scrii, cam cum o să se distreze cei care citesc? Următoarea încercare pare să meargă bine.

Provocarea mi-a fost să unesc 60 de oameni și să facem un lucru despre care nici măcar eu nu știam exact cu ce se mănâncă. Asta a fost departamentul de comunicare de la Uniunea Studenților din România. Asta şi două ființe total opuse, între ele și faţă de mine. Închiderea totală și telenovela mai mare decât mine. După sticle de vin (multe), luna de pe cer, acul din carul cu fan și filmulețele de pe telefonul meu cu ele dansând cu o mătură pe muzică hip hop, am realizat ca Micul Prinţ avea dreptate. Ești responsabil de ceea ce îmblânzești.

Cele două mari mândrii ale mele.

Paştele a fost reuniunea cu prietenii vechi, luat lumina şi pus in suflet. Şi vinul de după, din parc! Sângele domnului zic.

Iubirea mi-a fost în 9 luni, zile neconsecutive şi uneori ore. Bipolară si bulimică, s-a ascuns doar într-o parte a sufletului, cealaltă era goală. Când inima mi se umplea de fericire, strângeam tare în braţe. Când.

Crăciunul a fost momentul ăla în care eram în maşină cu ai mei şi între noi se aşternea cea mai frumoasă linişte. Acea linişte care şopteşte „suntem bine”. Asta și cearta cu frate-meu pe misoginism și cu tata pe răceală. Tradiţie zic.

Mă gândeam să-mi număr orele făcute cu trenul cu gândul că o viaţă de om îmi pierd acolo, dar brusc am realizat cât de câştigate sunt de fapt. Toate drumurile au fost pentru discuţii bruşte, Sienciewicz şi Kundera şi multe planuri de viitor. Viitorul mi l-am decis în drum spre casă, vag 3, loc 74.
Revelionul îl fac cu ăia de știu ape, munți și râuri că poate- poate se prinde și de mine ceva orientare în spațiu. Clar nu, dar măcar o să mă simt în largul meu. Lacrimi de iubire, lacrimile sânge nu se face. Activity de săraci. Predrink, drink și after drink. Macanache și leprele. 3 lei pentru 4 zile și un pet. Albă ca Zăpadă și cei 7 petici. Glumiţe cu tensiune sexuală și semne pe gat. Cum ne strângem în club la Tequila Carlei. Doar geografie politică.

2017 au fost momente de aroganţă şi egoism total. Ziua puteam să vorbesc la traininguri despre bariere în comunicare şi seara, la bere, să le uit pe toate. Nebunia mea a fost amărăciune şi nevoia de a umple un gol despre care nu ştiam nimic, cum a apărut şi cum îl șterg. Mi-am zis: ia-o ușor, lasă-te de KFC (la anu’ poate), ia-ți pahare mișto pentru busuioaca de bohotin și nu mai lua totul în serios.

2018 o să fie şmecher. O să-mi fac tatuaj și îmi las piticii de pe creier să zburde liniștiți. Nu mai răcesc că n-am bani și merg la un festival jazz. O să iau nenorocita aia de licență și plec în vreo ţară nordică. Nu las drama deoparte pentru că nu pot, dar promit să scriu mai mult despre ea. Eu nu mă încurc cu băieții luați, mă iau cu băieții încurcați.  O să apreciez mai mult cozonacul maică-mii și scriu un articol „top 5 băieți cu care să te întâlnești, dar cu care să nu împarţi un kinder pingu”.

Prin ochii lor

Adaptabilă, creatură gri cu aptitudini fantastice, aproape cameleonice şi care sare tot timpul dintr-un loc în altul, schimbând inima odată cu culoarea.

Am reușit să mă înconjor cu oameni ce reușeau doar să se fofileze  prin societate, nu și să se încadreze în ea. Smintiţi, puşi la colţ şi interioare de cuvinte, exterioare de…nimic. Datorită..sau din cauza, acum după gusturi, ochilor mei mari gata mereu s-asculte, am absorbit fel de fel de povești. Oameni incapabili să-și arate iubirea sau doar oameni incapabili să iubească și să se lase iubiți.

“Never sleep with someone who has more problems than you”. Numai de-aș fi ascultat! Nu m-am găsit prin așternuturi cu ei, dar nici să te culci în discuții nu e prea bine. O şoaptă mică mai spune din când în când „mulează-te pe mine de data asta..”.

Prinsă-n poveștile atâtor oameni, am uitat de-a mea și săraca s-a construit singură pe tot ce-a intrat pe-o ureche..și n-a mai ieșit niciodată. Nu pot să spun cum e să înșeli, dar știu primul gând de după al băiatului care a făcut-o doar ca să vadă dacă încă mai e capabil să simtă ceva. Nu știu cum e să-ți fie frică de oameni, dar întreabă-mă și-ai să auzi povestea fetei căreia i-au ajuns inhibițiile până-n gât din cauza femeii care a vrut să fie prea mamă. N-am învățat să iubesc, dar am auzit cum e de la el care, trezit și-n toiul nopții s-ar jura că mă iubește și că doar eu pot să-l salvez de monștrii din dulap.

Când trăiești prin ochii altora, se consumă și ultima fărâme de viață din tine. Așa că atunci când obosesc, îmi închid telefonul și sper ca nimeni să nu se sinucidă.