Avion de hârtie sau călău

Născuți cu naivitatea că putem face orice, profesorul poate fi avion de hârtie sau călău. Credința că atunci când vom crește, putem fi orice, de la polițist, aviator sau chiar musafir, profesorii pot termina totul cu un simplu ”nu”.

Când eram în generală, o profă de franceză voia obligat la ora ei, fetele să poarte părul prins. Puteai  veni cu cel mai bun argument, că n-ai avut bani de elastic, că l-ai uitat sau pur și simplu ți l-a mâncat cățelul. La jumătatea propoziției te oprea, se uita în ochii tăi și zicea ”tu îndrăznești să comentezi la mine?” și orice argument pica.

Știam gramatica și dacă mă trezeai la 3 dimineața puteam să-ți conjug verbele, dar nu puteam spune 2 propoziții frumos în franceză. Pentru că la ora ei îți era frică să deschizi gura, vorbele ți se opreau în gât și le înghițeai ușor.

Aș fi dat toate cunoștințele despre limba franceză înapoi, doar ca să nu tremur două ore în fiecare săptămână. Aș fi vrut să-mi placă limba franceză mai repede, mi-a luat un an și o profesoară bună în liceu să pot să ascult melodii în franceză fără să mi se ridice părul de pe mâini.

Diriginta din generală a crezut că uniforma e mai importantă decât orice și imaginea contează, nu cât de sufocată și închisă mă simțeam când mă îmbrăcam în cămașă. În a 6-a mă certam cel puțin o dată pe săptămână cu ea, că nu port uniforma. Uram cămășile alea bufante și ornate cu flori. Prefera să mă certe decât să predea engleza. În orele ei îmi scriam temele la alte obiecte și când vedea că-s liniștită, mă lăsa în pace.

Mirarea i-a fost când în a 7-a i-am zis că vreau la olimpiadă. Am iubit cum i-a căzut fața când a văzut că am luat notă mai mare decât colegii mei care făceau pregătire cu ea de mulți ani. La fel de mult am iubit când la premiere, am venit în tricou roșu, pantaloni ¾ și adidași. Printre coronițe cu flori care mai de care, cămăși albe călcate perfect, eram io..în tricoul meu roșu.

hdr

Uneori mă simt ca fetița de la premiere, încăpățânată și care face ce vrea. Care se îmbracă cu ce vrea și care mereu se descurcă.  Dar de cele mai multe ori mă trezesc fetița din banca a doua, cu frica de a nu răspunde greșit și cu dorința de a nu-mi mai prinde părul niciodată.

Scuzele nu-și au rostul aici. Să zici că trebuia să faci altceva, să ajungi altcineva. Nu ți-am dat catalogul, nu ți-am pus catedra în față și mai mult decât orice, nu ți-am dat cuvinte să le țipi. Nu te răzbuna pe mine că ți-ai greșit cariera.

Am luat o pauză de la iubire, de prea mult dulce ți se-apleacă, nu? Am zis să scriu și mulțumiri oamenilor care cu o vorbă bună..sau un șut în fund, adaptându-se la nevoi și situație, au clădit la mine.


Am găsit poza, îmi pare rău că nu se văd și adidașii sau măcar pantalonii 3/4.

11 citate – de mama

11 feluri în care mama îmi spune ”te iubesc” 

Singura dorință pe care o am e să te văd mereu așa cum te-am văzut la cinci dimineața când am venit acasă pe nepregătite. Când mi-ai zis “să-mi mai faci așa surprize”. Meriți mai mult decât 7 ore cu trenul doar să-ți spun la mulți ani, dar momentan atât am avut să-ți aduc. Timp. Cândva am să îți aduc lumea.

  1. ”Trebuie să te ridici singură de jos.”

Eram la începutul facultății și ne despărțeau 400 și ceva de kilometri. Îi spuneam cum în fiecare zi găseam un loc nou în care plângeam, copil tembel și fricos. Mi-a luat ceva să înțeleg ce-a vrut să spună atunci când probabil oricine s-ar fi așteptat să audă un ”sunt alături de tine”.

Datorită ție mi-am găsit refugiul. Locul unde fug când nu mai pot și lacrimile nu mai au un ”de ce”. Refugiul e în mine, fix între inimă și cuvântul ”mamă”.

2. ”Am înțeles de ce băieții nu au ciclu și alte probleme femeiești. Au destule probleme cu capul!”.

Tu și tata aveți cele mai bune dialoguri dintotdeauna. Dacă nu-mi găsesc iubirea vieții, am să dau vina pe voi. Nu filmele de dragoste mi-au creat așteptări mari, ci cum vă uitați voi unul la altu’ și după atâția ani de căsătorie. Asta și glumele voastre.

3. ”Băieții nu știu niciodată ce vor. Trebuie tu să le spui!”

De la unde-s șosetele până la drumul în viață. În povestea mea, Gretel nu mai aruncă bucățele de pâine pentru că ea deja a învățat drumul și Hansel e un aiurit. Tu mai bine ca oricine știai că și cei mai puternici bărbați sunt în contextele nepotrivite copii

4. ”Dacă asta simți și merită, luptă. Dar să fii sigură.”

Aici, mamă, nu am luat în serios și-ul. Uneori am simțit și am uitat să mă întreb dacă și merită. Așa că am mai căzut, dar probabil uneori trebuie să-mi fac propriile greșeli, nu? Chiar și pe cel mai înfiorător drum oricine ar merge dacă ar vedea că e bătătorit.

5. – Vezi? Și te-ai stresat degeaba.

– Adică?

– Păi dacă te-ai stresat pentru un om care nu trebuie..înseamnă că te-ai stresat degeaba, nu?”

Să trag aer în piept și să mă descurc cum am făcut-o dintotdeauna. Tu mai bine ca oricine știai ca lucrurile mici contează și lucrurile mari care te rănesc și-ți taie respirația ar trebui să treacă așa cum au venit.

Inspir – de data asta doar bunătatea pe care am învățat-o de la tine. Expir – ce mă oprește din crescut. Promit să mă fac om mare.

6. ”Tu și când mă vezi..nu mă vezi.”

Aici ai fost Hagi direct. Nu e foarte deep, am înțeles că speri ca eu să țin mereu cu tine. Am scris-o pentru mine, să n-o uit.

7. – Dă-mi iubire!

– Lasă-mă să te iau în brațe când simt, nu obligat

Afecțiunea noastră s-a văzut acolo unde rămânea mereu loc de glumițe. Când dormeam cu tine că era tata plecat și ne băteam cu haine. Sau când săream pe tine că vreau afecțiune. Probabil și acolo a fost o lecție. Nu există iubire forțată.

8. ”Nu întreba de bani. Tu fii copil și ne ocupăm noi de restul. Copiii nu trebuie să știe niciodată când nu sunt bani”.

Și tu și tata îmi spuneați asta. În mijlocul lumii ăsteia în care oamenii nu se opresc din fuga după bani stau eu, copilul care încă nu crede în ei și care nu intră în hora oamenilor mari. Știu că n-am avut întotdeauna bani, chiar de cele mai multe ori nu, dar deși am auzit ”nu putem cumpăra jucăria”, nu v-am auzit niciodată plângându-vă în fața mea.

Banii sunt făcuți să circule, nu? Mulțumesc că m-ați lăsat să fiu copil. Și mulțumesc că acum știu să mă descurc și la începutul lunii..și la final.

9. ”Eu oricum m-am lămurit cu voi și nu mai am speranțe până la 30 de ani. Întâi îți iei apartament și după vine și soțul”.

După ce ai ascultat atâtea drame, îmi închipui că nici tu nu ne mai dai șanse. Lasă, mămi, noi suntem buni la altceva și o să învățăm să fim și la iubire.

10. ”Pleacă, bă, cu stresul de aici. E o prostie și o să treci peste. Acum zi-mi ce să-ți fac de mâncare!”.

În liceu tata obișnuia să-mi zică că nu învăț pentru el, ci pentru mine. Probabil ca și copil nu înțelegi cât de important e să înveți și deși uram obligativitatea, acum am înțeles necesitatea ei. Mă bucur că acum mă lăsați să aleg ce să învăț și dacă merită. Mi-ați acceptat restanțele și drumul în viață. Cred că cel mai plăcut sentiment e să simt încrederea voastra că o să mă descurc orice ar fi.

11. ”Normal că sunt mândră de voi, dar asta o simți, n-o strigi în gura mare…și întotdeauna este loc și de mai bine……………cozonacul e bun?”

Era ziua mea și deși mă sunaseși să-mi zici la mulți ani, mi-ai scris și pe wall. Mare, cu caps lock și cu un semn al exclamării. În glumă te-am întrebat de ce nu ești și tu ca toate mamele să pui poză cu mine și să-mi zici că ești mândră de mine.

Unele lucruri sunt atât de puternice încât nu le auzi, dar le simți mai tare decât orice. Mi-a luat mai mult să realizez de ce checul cu vișine iese atât de bun. Are ingredientul ăla secret, unii oameni îl denumesc ”grijă”, eu îi spun felul mamei de a spune ”sunt mândră de tine”.

De la tata am luat ochii și felul descurcăreț. De la mama am luat cuvintele frumoase și sper io cândva, simțul umorului. Primul meu cuvânt a fost ”mama” sau „tata” și la 22 de ani ai mei realizez că e același lucru cu iubire.

Te iubesc. Să-mi trăiești veșnic.

5 lucruri pe care aș fi vrut să ți le spun

  1. M-ai iubit și cred că și eu te-am iubit în felul meu. Doar că la fel ca în viața, eu am întârziat. Mi-am lăsat zidurile prea greu jos, m-am obișnuit mai greu cu brațele tale dimineața. Probabil eu trebuia să realizez că iubirea ta are termen de expirare și dacă fug, n-o mai găsesc. Am întârziat la iubire, iar inima mi-a rămas cu restanță.
  2. Până acum nu știam cum durerile apropie oamenii, cum parcă empatizăm prin răni deschise. Inima zdrobită, o dispariție de 24 de ore și o bere bună – genul ăsta de lucruri apropie oamenii.
  3. E vorba de deschidere. Redeschidere. De gândul că mereu o să caute mai bine. De cuvinte ca ”îndeajuns”, ”ea”, ”nu mai iubesc”. E ce mi-a zis un prieten „amuzant cum eu par trist și sunt fericit, iar tu pari fericită și ești tristă”.
  4. Ar fi trebuit să plec mai repede. Să-mi pun lacăt și ca în filme, s-arunc cheia în mare. Sau cine știe, poate ar fi trebuit să nu vin niciodată. Ți-am fost ca o oprire, un loc să-ți tragi respirația după atâta alergat. Haosul meu doar te-a făcut să fugi mai tare spre liniștea de la destinație.
  5. Și răul și binele nasc îndoieli, iar viața nu se satură să ne arate cum nesiguranța face parte din ADN-ul nostru. Coincidențele sunt magie neagră și sper că niciodată n-o să ți se rupă inima ca o hârtie. Să nu te întorci pentru că am plecat în momentul în care ai ieșit pe usă la 5 dimineața.

M-ai prins într-un moment prost în care nu mai voiam să învăț să țin pe cineva de mână, dar în care trebuia să fiu ținută la piept. M-ai reînvățat să sărut. Și să resărut.

Ți-am luat durerea ca un șut în fund – un pas înainte, așa e în iubire. Nu e ca și cum s-a terminat serialul preferat și ne uităm la un ecran gol și nu mai știm ce să facem cu viețile noastre. Nunu, e ca și cum s-au terminat toate serialele și ne trezim dimineață, cu picioarele înghețate pe gresia din baie, iar pe oglindă scrie ”și acum ce?”

Mi-am luat actori și-mi fac propriul film, fii atent. Propriul drum în viață.

IMG_20170918_141814855

La început făceam liste cu lucrurile pe care voiam să ni le zicem când ne vedem. La final fac listă cu lucrurile pe care aș fi vrut să ți le zic, dar n-ai să le auzi niciodată.

Aștept peste ani să vizităm țările pe care voiam să le vedem împreună, să luăm fiecare film la care tot m-ai pus să mă uit, dar n-am făcut-o niciodată. Să mergem la teatru și după la toate petrecerile de rahat care ție îți plăceau, iar eu n-am știut că iubirea înseamnă și compromis. Aștept peste ani să facem toate lucrurile pe care ni le-am promis, dar nu le-am făcut pentru că noi credeam că avem timp.

Aștept să văd cum peste ani o să facem toate astea, doar că le vom face cu altcineva.

  • Îmi vine să fug în lume
  • Hai

Tu vei fi cu o bondoacă fâșneață care nu înjură, nu bea și nu fumează. Ai zice că ar fi la Polul Sud, rămân eu la ăla Nord pentru că au urși polari. Singura care te va mai face să simți ceva curat. Eu clar voi avea un artist. Probabil eșuat sau cu speranțe, dar măcar amuzant. Ne vom  trezi des în cort și-n diferite părți ale lumii.

  • Ție mereu ți-au plăcut băieții răi
  • Eh, mereu

Poate asta ar trebui să facem. Să ne punem pofta în cui.

Lucrurile devin adevărate când le spui cu voce tare și sunt nume pe care n-o să le mai poți auzi vreodată fără să te sufoci puțin. Parcă odată cu plecarea, a luat și orice speranță de a mă mai putea uita cu alint în ochii unui om.

Era pe Terribly Tiny Tales o chestie cum că alergăm într-un nesfârșit cerc vicios de rănit și de a fi răniți. Când de fapt tot ce-ar trebui să facem e să iertăm. Te iert pentru rana-ți și mă iert pe mine pentru cât te-a durut. Sper să poți și tu cândva să ne ierți pentru cât ne-am rănit.

5 lucruri pe care aș fi vrut să ți le spun? O minciună, un adevăr, o scuză, o frică, un mulțumesc. Ghici tu.

Cei 7 pitici de pe creier

“fericirea-i un lucru mic, un pitic..ce dansează”.

Piticul din capul meu se plictisește grozav. ”păi așa singur, cum nu?” și când se întinde pe canapea, într-una din cămăruțele din mintea mea, își ridică  picioarele-n sus și c-o lanternă își imaginează..că schimbă ceva.

Mută un gând mai în stânga, inima o întoarce pe dos și îngreunează respirația. Ah.

De obicei, ia alcoolul și se joacă tare cu cuvintele. De zici că Desperados chiar vine de la disperare.  Sper?

N-am fost mereu așa, gen dictată de el. Când era mai mic, doar se refula în strigăte, trântit ușa și dramele standard cu mesaj de după. Piticul meu e gras, bine hrănit cu gânduri și si se îmbracă doar în haine deschise, ce ironie! Imită puritatea, dar mereu își lasă părul roșu ca focul, să se vada toată iubirea ce-a avut-o și a pierdut-o.

Tot ce-a fost și care oricum n-a fost îndeajuns de bun. Așa că și-a luat lumea în cap, la propriu. Viața i-a pus numele de Neoliberalism, numai maică-sa nu înțelegea și îi spunea Neo. Deși la fel de bine putea să-i spună Nero la cum ardea totul când pleca.

Piticul meu după ce bea două pahare de vin, ia telefonul în mână și dă mesaje cu ”te iubesc”, ”ești un idiot”, ”oricât aș spăla, cearșaful tot a tine miroase”.

Și stăteam aici și mereu mă întrebam cum și de ce îți sclipesc ochii și dacă din toți oamenii, cu tine mi-aș lua o stea pe cer.  Cum din toate mâinile de până acum, ale tale știu să mă țină cel mai bine.

Ți-aș umple golurile dintre coaste cu puțină fericire. Fericire și bancuri!

Când mă apucau momentele de tristețe, mă voiam puțin mai mică, mai slabă, cu privirea mai tâmpă și cu alte melodii pecare să nu mi le pot scoate din gânduri.

Aproape. Aproximativ. Mai mai să. Cât p-aci. Îndeajuns?

IMG_20180512_200709_908

Poate într-o altă zi, o să fim mai mici. Io fără limite, frustrări din trecut și clar fără nebunia mea de fugă. Tu la fel de amuzant și să mă iubești la fel. Poate într-o zi tu n-o să-ți mai fixezi ceasul după mine și eu n-am să-mi mai arunc toate orele prin trecut. Vei plânge și vei crede că am fost totul. Eu am să mă consolez cu faptul că o fată e menită să fugă și să sufere. Așa, de dragul artei.

De când ai plecat, nu m-am oprit din scris!

Tu ai să bei mai des și pe mine o să mă doară așa tare încât o să scriu toate foile și șervețele din lume. Mi-e că lumea asta e prea nebună și eu mai mult decât oricând, nu mă mai simt a mea. Între Da-ul suprem și nu, nu, nu. Între ce-am iubit și ce-am rănit. Între mine plângând într-un club și mie plângând într-o stație de autobuz.

Între plimbări lungi și confesie. Aroganță și sensibilitate.

Inima mea. Ura mea..față de mine

”Te-am iubit și am ajuns nimic”. Tu să rămâi la fel, nu ca și cum ai suferit. Iubirea pierdută să nu ți se vadă pe față.

E o  iluzie. Să crezi că la capătul tunelului sau măcar capătul cearșafului, te așteaptă o persoană făcută special pentru tine. Să crezi că s-ar așeza într-o cutie de cadou cu eticheta ”veșnic  a ta” și tu din iubire, spontaneitate sau măcar respect, ai zice ”si eu”.

Viața fără peron – să vezi și să nu crezi

La mare sunt plină de răni, parcă toate iubirile pierdute vreodată se întorc țipând ”ți-am spus io!”.

Poate chiar nu exista ”nu pot”, poate e doar un ”nu vreau” ambalat mai frumos, pus cu panglică și fără vreo asumare de vină. Ca o pinata în care se ascund toate lucrurile peste care ar trebui să trecem, dar nu vrem. Ce faci când se sparge și nu cad bomboane? Rămâi singur cu gândurile tale și cu frica că în fiecare moment o să se risipească iluzia că totul era bine.  Te-ai luat la întrecere cu realitatea prin încercări obosite  de a-ți ocupa trupul, mintea, sufletul.

Despărțirile sunt o chestie de marketing. Ai zice că mai degrabă te-a înșelat privirea!

Realitatea e că te-ai îngrășat, nu-ți place facultatea asta și ești cât pe ce să-ți inviți părinții la o absolvire pe care e posibil să n-o ai. Iluzia e că erai bine, dar ți-a fugit pământul de sub picioare, iar singurătatea te-a lovit mai brutal ca oricând. Iluzia e tocul de sus de la ușă și nu știi cum, dar deodată te-ai înălțat și te tot dai cu capul de el. Noroc totuși că te-a părăsit, o să începi să alergi mai des! Și de data asta în parcuri, nu după iubiri false.

”Dar dacă te îngrași, nu poți fi dusă cu preșul!”

Realitatea e că suntem singuri, doar noi și gândurile noastre pe care le înecăm uneori cu alcool, alteori doar cu filmele la care nu încetăm să ne uităm. Realitatea e că fiecare are trenul lui și singurul mod de a te mai simți din când în când ”împreună” e să te uiți pe geam și să faci cu mâna la necunoscuți.

Iubirea e un mare truc. Să speri că există cineva pe lumea asta care o să-și facă culcuș în golul ăla pe care încerci din răsputeri să-l ignori. Cine știe, poate că toți ne-am născut cu puțină singurătate în noi.

Trenul meu nu are răsărituri, căci am făcut din apus o obișnuință. Mergem cu destinație necunoscută, sperând că poate într-o stație se va urca călătorul perfect. Înalt, blond și eventual cu ochi albaștri..sau măcar cu ochi. Ăla care urcă gol, fără vreun trecut și dorindu-și din toată inima să nu calce strâmb, să nu-ți spargă bibelourile. Călătorul care ar strânge după el pentru că oamenii uneori greșesc, importantă e curățenia.

Omul care ar călători cu tine o viață întreagă.

32116520_1613786532050099_366811368382267392_n

Te-am uitat între perete și pat. Locul ăla mic în care te piteai să pot dormi mai bine. Te-am pierdut în trenul dinspre Brașov unde am crezut că e mai bine să fugi decât să aștepți ca persoana din fața ta să dispară.

Când stai prea mult într-un loc, nu prinzi rădăcini și nici nu înflorești, ci doar ațipești. Și e senzația pe care o ai după ce faci îngerași de zăpadă, când îți amorțește corpul. Sentimentul de trebuia să ne îmbrăcăm mai gros, să ne luăm mai multe haine, să clădim mai multe ziduri. În adrenalină nu simți nimic, nici cum frigul ți se strecoară ușor-ușor între coaste.

”Poate ar fi trebuit să intrăm în casă mai repede”.  Să ne oprim cât încă era bine, dar ca idiotul când ți-au înghețat mâinile, ai vrut să le încălzești la mine în piept.

Mi-ar părea rău să te văd peste un an făcând aceeași facultate doar ca să simți că aparții unui grup, lucrând în același loc de căcat doar ca să-ți asiguri minimul necesar pentru a bea o bere din când în când și umblând cu două femei doar ca să te simți bărbat. Sper ca Dumnezeu să ne dea ce vrem și ce avem nevoie, niciodată ce merităm.

Stai liniștit, ți-am pus scrisoarea la loc sigur. Lângă celelalte trei scrisori de la băieți care se jurau că m-au iubit.

Iubirea mi-am dat-o cu capul de pereți. S-o fac tablou, s-o prefac în artă.

Micul Prinț. Copilul care vreau să ajung

„Când aveam șase ani, am văzut odată o minunată poză într-o carte despre Pădurea Virgină care se numea Povești Trăite. Înfățișa un șarpe boa care înghițea un animal sălbatic. M-am gândit atunci la aventurile din junglă și la rându-mi, am izbutit, cu un creion colorat, să fac primul meu desen. Mi-am arătat capodopera oamenilor mari și i-am întrebat dacă desenul meu îi speria. Ei mi-au răspuns  ”De ce ne-ar speria o pălărie?”. Desenul meu nu înfățișa o pălărie. El înfățișa un șarpe boa care înghițise un elefant. Am desenat atunci interiorul șarpelui boa, pentru că oamenii mari să poată înțelege. Ei au mereu nevoie de explicații.”

Mi-e frică ca peste ani să ajung să spun că puteam mai mult. Să alerg mai mult, să mănânc mai mult KFC. Să beau un shot de bere în fiecare minut al unei ore. Să dansez ca pițipoancele pe masă, dar să dansez drăguț. Să stau trează până la 6 și la 8 să am muncă.

Să prind mai multe ședințe, să ies cu mai mulți oameni. Să țin mai multe traininguri și să fiu expertă la spaniolă pe Duolingo. Să-mi dau al doilea nivel la chineză și eventual să știu mai multă franceză decât cum se conjugă verbele.

Să alerg în parcuri și să învăț autoapărare. Să salvez o viață..sau măcar să schimb în bine câteva.

Să scriu. Prostii, dar să scriu. Să ajut și să zâmbesc la oamenii care cântă pe străzi. Să-mi dau toți banii din buzunare că oricum se întorc. Să iubesc mai mult și să lupt mai mult, ambele în același timp. Să spun tot ce-mi trece prin cap, sunt gândurile mele și dacă au trecut prin creierașul meu înseamnă că merită. Să-mi exprim sentimentele brutal, fără rușine când iubesc. Să plâng mai mult și să mă joc mai mult. Să accept trădări și să înțeleg mai mult că toți oamenii fac greșeli. Să mi le accept pe ale mele.

Să te strâng în brațe mai mult. Să schimb ceva în țara asta care uneori îți rupe din inimă.

Doar că uneori mă prinde o frică mai puternică. Frica că-n toată fuga asta de la job la ședințe, de la traininguri la club și dimineața la bibliotecă, uit să mai privesc cerul. Să devin adultul ăla care-și umple timpul doar pentru că-i e frică să-și asculte gândurile. Adultul care merge la muncă doar pentru bani și se întoarce acasă la un om pe care nu-l mai iubește oricum de mult, dar măcar duce coșul.

Ăla care urăște tot ce putea fi și n-a ajuns.

29102098_1220602521408169_5507911522619228160_o

M-am mințit toată viața că nu știu ce vreau doar pentru că mi-era frică că dacă îmi doresc cu voce tare, am să fiu dezamagită. Traumatizată de mică, după șirul lung de dat în bară fix când toți se așteptau să nu. Chiar și eu. Păcatul fetiței care se pregătește toată viața pentru un spectacol pe care n-o să-l aibă niciodată. Acum mă tem, dar țip tare ce vreau, primesc?

Mi-am făcut două tatuaje ca atunci când o să cresc și-o să mă pierd în viața de om mare, să nu uit să mă joc.  Plină de curaj..ca la grădiniță.

De ce ți-e frică nu scapi și eu, ca un copil, m-am gândit să-mi port fricile la vedere.


Fotografie făcută de Crăița mea și numită de mine ”ești un roboțel”. Primul paragraf e din Micul Prinț, cartea care a schimbat ceva în mine. 

Albă ca Zăpada și cei 7 petici

Când eram mică, așezam toți ursuleții de pluș în ordine și în fiecare seară dormeam cu câte unul diferit. Uneori uitam ordinea și mi-era frică ca ceilalți să nu se supere. Așa că mă  înconjuram cu toți, îi înveleam cu păturica și dormeam așa nemișcată, de frică să nu-i deranjez.

În pseudo-matura vârstă de 22 de ani, în alergarea după sensul vieții și dorința de a lăsa ceva în urmă. Între you only live once și responsabilitate, frica de început și frica de potențial pierdut..între mine și poza aia veche în care eram creață și aveam haine cu două mărimi mai mari.

Profesoara de română din clasa a 7-a mi-a scris pe un dosar făcut de mine despre iubire (plin de poezii romantice care-mi răspuneau la întrebările pe care le credeam atunci relevante) să nu-mi pierd niciodată joacă asta copilăroasă a mea.

Când mă apucă piticii maturității și seriozitatea, îmi amintesc de ea și plec de nebună în orașe necunoscute.  Săptămâna viitoare îmi tatuez șarpele din Micul Prinț.

WhatsApp Image 2018-02-19 at 20.35.19

Aș vrea să fiu din nou mică. Când mamei îi era frică să plece la muncă că se gândea că o să plâng. Iar eu, în tot curajul meu, am prins-o când încerca să fugă și am întrebat-o unde merge. Mi-a răspuns și i-am zis ”bine, pa!”.

Aș vrea din nou copilul fără frică. Să-l întreb din nou pe băiatul din clasa a treia, la biserică, dacă vrea să fie cu mine. Poate dacă am încerca a doua oară, mi-ar zice da, ne-am căsători și n-am mai trece prin două inimi rupte. A mea  când m-a lăsat în iarna aia și a lui când s-a întors cu șosete într-o cutie de KFC și i-am zis că iubesc pe altcineva.

Aș fi din nou mică și băiatul de  la etajul al doilea mi-ar zice din nou că-s grasă. M-ar durea la fel de tare, dar i-aș mulțumi pentru că de-atunci știu că ăsta e corpul meu și fac ce am eu chef cu el. Chiar mănânc kinder bueno mai cu poftă. Fetele de la țară ar râde din nou de mine că mă sperie cățeii și i-aș mai trage încă o palmă băiatului care mi-a dat cu piatra la grădiniță. Lui frate-miu totuși nu cred că aș vrea să-i sparg din nou capul cu o mașinuță din fier…

Mi-aș minți din nou mama și-aș pleca la scăldat cu prietena mea, sora ei mai mare și iubitul ei. Aș ține din nou nou portiera mașinii pentru că nu se închide (Dacia d-aia!) și mi-ar fi frică de înec. Mama ar râde din toate puterile de mine pentru că am să vin acasă bronzată ca și cum aș fi fost la mare.

Mi-e dor de copilăria mea. Când schimbam drumul dacă-mi tăia calea o pisică neagră sau când îmi rugam prietenele să bată la ușa băiatului pe care-l plăcea să-l cheme puțin.

E o senzație ciudată, ca și cum am semnat un contract pe care nu-l voiam. Sunteți obligat să vă legați la durerea primei dezamăgiri în iubire, la sărutul ăla din club care nu te mai sună, dar care ai fi vrut măcar să-ți fi trimis o cerere de prietenie. Să respectați sfânta iubire așa cum v-a învățat televizorul! Cu lacrimi și drame.


Cu imaginea s-a jucat Roger și da, aia e fața mea. 

 

5 lucruri pe care le-am învățat de la tatăl meu

 

Tata mereu mi-a zis că în viața asta, nu tu decizi pe cine iubești.

Tata n-a fost niciodată un om al cuvintelor. Dintr-o familie cu șapte copii, el a iubit animalele și-a vrut să fie veterinar. La Rădăuți, cel mai apropiat orășel, era un singur liceu de agronomie, dar bunicul, Dumnezeu să-l ierte, s-a îmbătat atât de rău încât n-a mai ajuns până acolo. L-a înscris la liceul tehnic că de, era mai aproape. Mie mama mi-a spus povestea, tata nu l-a condamnat niciodată pe bunicul că-n inconștiența lui i-a stricat viitorul.

Tata n-a terminat liceul, dar știe toate capitalele lumii. Știe cuvinte în engleză și știe și cum au apărut ele. Știe o mulțime de lucruri despre istorie, animale, tehnologii și scrie al naibii de frumos. Știe să construiască și știe totul despre mașini, electrocasnice și invenții, dar crede că are degetele prea mari pentru telefoanele cu touch.

Tata e muncitor. Cred că de când mă știu, n-am avut nicio idee care era denumirea exact pentru ce face tata. Știu că muncește încontinuu, ba la serviciu, ba la țară. Mă ceartă că nu stau locului și n-am grijă de mine, pe când el mereu s-a pierdut în treabă.

Tata nu e un om al cuvintelor, mă blocheaza uneori. Dar unele lucruri răsună în mine și în tot ce fac. Cinci lecții pe care nu mi le-a predat la școala, cinci lucruri pe care le-am învățat de la tatăl meu.

1. Nimeni nu alege pe cine să iubească. Cupidon nu e genul politicos, nu te întreabă când aruncă săgeți. Iubirea e ca o pisică, vine tiptil și deodată te trezești cu ea în poală. Are gheare ascuțite și depinde de tine cum îi faci culcuș.

Discuție cu mama în bucătărie, ea încercând să-mi facă listă cu băieții pe care nu am voie să-i aduc acasă.

Mama: nu mai scunzi ca tine!

Eu la 1,62 m: puțin probabil.

Mama: să nu aibă și plete și barbă în același timp. Nu-mi plac.

Tata: Femeie, las-o în pace. Alex, fii atentă la mine! Tu poți să aduci acasă pe cine vrei, doar să iubești.

Mama: Da’ io investesc în ea degeaba?!

2. Tata când eram mică mereu îmi cumpăra papuci scumpi (nu de casă, din ăia moldovenești zic) și trainici. Mi-a băgat în cap ideea de calitate, nu de cantitate. Obișnuia să-mi scoată ochii de fiecare dată când îmi luam ceva și se strica. Era ca profa de istorie din liceu, spunea mereu: când lucrurile se strică…repară-le. Oamenii sunt învățați să arunce și să cumpere altele noi.

3. Depărtarea uneori apropie. Mai aprope de tata m-am simțit când am pus 500 de km între noi și nu ne mai opream din vorbit la telefon.

4.  Munca ta e munca ta. Orice ai face, fă-o bine. Dacă nu-ți place, oprește-te. Dacă o să faci ceva obligat de circumstanțe, niciodată n-o să-ți iasă bine. Poți să auzi tu că în nu știu ce domeniu se moare de foame, dacă iubești ce faci, n-o să rămâi niciodată flămând. Rugămintea i-a fost să nu las pe nimeni să-și bată joc de munca mea. Fie omul de lângă mine, fie un angajator care de lăcomie, nu știe cât valorez. Tata obișnuia să mă motiveze la școală cu replica ”Alex, învață. Că nu înveți pentru mine, înveți pentru tine. Să nu ajungi să muncești pentru alții, ci să muncească alții pentru tine”. Așa am luat premii tot liceul.

5. Să am grijă de mine. În fuga asta dintr-un loc în altu, să mă opresc și să-mi amintesc că mai exist și eu, nu doar restul. Să mănânc bine, să fac curățenie în minte și să nu uit să citesc. Ai mei mereu când mă vedeau abătută îmi spuneau că nimic pe lumea asta nu merită să-ți strici sănătatea.  Niciun examen, băiat idiot sau viața. Dacă le iei pe rând și din suflet, îți ies toate.

tumblr_p3hes9Np711slp7fko1_500

Viața e scurtă și părul negru și bogat moștenit de la tata, n-o să-mi rămână așa pentru totdeauna. Când erau tineri, ai mei colecționau cărți. Sufrageria e plină de ele, dar preferata mea e o carte de-a lui Eminescu care i-a dat-o cadou tata mamei când erau tineri. Pe prima pagină i-a scris ”căci fericirea e mai greu de ajuns ca pasărea albastră din poveste”.

Cel mai tare m-a durut când fabrica la care lucra tata s-a închis și a trebuit să-și caute alt loc de muncă. Interviuri peste interviuri, muncă multă pentru salariu de nimic. Un loc în care tata a zis că nu face față, că e presiune, multă responsabilitate și risc, iar la vârsta asta nu le poate îndura. Alte interviuri și șefi mizerabili. Tata a venit acasă și a zis că el nu crede în Dumnezeu pentru că dacă ar exista, el nu înțelege cum ar da la oamenii răi numai lucruri bune și la oamenii muncitori..nu.

Tata e bine acum. Muncește într-un loc ok și ne face nouă planuri. Se gândește la apartament și la viitor..ul nostru. Aș vrea ca tata să vadă Brașovul și Roma. Și dacă chiar e necesar și musai să îmbătrânească, s-o facă la țară, mama muncind într-o grădină frumoasă și tata având grijă de animale.

De fiecare dată când mă duc pe acasă, îi duc tatei cel puțin o carte. O mulțumire mică pentru câte m-a învățat el pe mine.

 

Cea mai mare frică

Când stai faţă-n faţă cu ce-ai fi putut să fii şi n-ai reuşit, nu-ţi cere scuze şi pentru numele lui Dumnezeu, să nu începi să plângi. Doar plezneşte-o tare şi ţipă-i că a ajuns prea târziu. Tu nu aştepţi după oricine, nici măcar după potenţialul neîndeplinit.

Să nu pretinzi vreodată milă. Când faci un pas înapoi şi te uiţi la tine cum spui câcaturi unui băiat care te-a iubit cândva, dar acum i se pare că te machiezi prea strident, să nu te dai asuprită. Aşa e cel mai uşor şi aşa ne-am obişnuit, fără să luăm în calcul că ne asuprim mai rău ca oricând. L-ai asuprit mai rău ca oricine.

Să nu te apropii  prea mult. Risc să nu găsesc nicio asemănare între noi şi tot să mă îndrăgostesc de tine. Problema e că şi tu la început o să mă găseşti minunată. Bineînţeles, în principiu datorită ochilor mei albaştri-verzui, accentului moldovenesc şi pentru că atunci când o să mă bage lumea-n seamă, chiar o să ai impresia că sunt importantă. Mai apoi, cu forţa aia sălbatică a mea, o să-mi sfârm toate zidurile deodată, toate pentru tine şi tu n-o să ştii ce m-a apucat. Ai să observi că vorbesc prea mult şi deşi la început ţi se părea amuzant, în ultima perioadă ai observat că spun prostii şi te obosesc tare. Ochii ăia frumoşi..ai să-i vezi deseori roşii şi când plâng mi se umflă şi faţa.

Încrederea mi-era diversiune, de fapt..nici nu ştiu ce fac. Iar deodată, o fată care nu o să fie musai mai frumoasă, deşteaptă sau mai amuzantă, dar o să aibă o mare calitate..n-o să fie eu (şi asta o să ţi se pară al naibii de fermecător) o să-ţi treacă pragul. Ai să începi să faci curat, s-arate mai bine camera. Pui hainele călcate şi împăturite în dulap. Arunci sandvişul ăla vechi de trei săptămâni şi odată cu el arunci şi cercelul ăla pe care l-am pierdut pe masă şi îţi promiţi că niciodată, dar niciodaaată, n-o să mai laşi ciorapii murdari lângă pat.

Şi toate-s la locul lor! Iar pe mine? Pe mine mă scoţi în frig şi ploaie şi-mi laşi „te-ai schimbat!” pe post de umbrelă.

Toate la locul lor.

Am să plâng şi-am să intru într-o pseudo-depresie peste care trec cu o cură integral din îngheţată. Iar tu o să mergi pe stradă de mână cu o tipă pe care prietenii tăi o s-o urască şi-o să-ţi scoată ochii zilnic de ce minunăţenie de fată ai pierdut. A, şi tipa o să aibă glume teribil de proaste. Şi eu aveam, deci când o s-o auzi, o să mai mori puţin de dorul de mine.

omariepoza

”Cras amet qui numquam amavit. Quique amavit cras amet.” Cine n-a iubit niciodată, să iubească mâine. Cine a iubit, să iubească şi mâine. Despărţirile nu te fac mai puternică, ci mai nesimţită. Şi poţi umbla ani rănind oameni şi cu speranţa că poate cândva, o să ajungi să simţi şi tu ceva. Atunci ai să te rogi ca nimeni să nu-şi vâre codiţa printre legături şi mai ales karma să stea deoparte. E un cerc vicios în care tot ce poţi face e să-ţi doreşti ca viaţa uneori să uite de tine.

Elefantul din cameră

Uneori  îmi bătea lumina-n pleoape şi puteam să jur că-i vară din nou şi-s pe plaja aia care arăta ca plajele din toate visele. Nisip puţin umed şi nu foarte mulţi oameni, iar privirea-mi fugea după băiatul ăla cu care m-am rătăcit pe toate străzile din lume. Râdeam că toate-s la fel şi oricum…de ce mai căutam drumul spre casă? Te găsisem deja. Proasta mea orientare în spaţiu probabil  a fost vinovată în a nu-ţi găsi inima.

Dar apa e albastră şi deşi nu ştiu să înot, eu tot acolo mă arunc şi deşi îmi intră apă la lentilele mele de contact, eu tot după tine mă uit şi mi-e frică..să nu mă vezi altfel.

După ce m-ai lăsat, m-am făcut mai drăguţă! Şi mai grasă, dar în principiu drăguţă.

În amintirea mea sunt bine, nu  mi-e frică de viitor şi nici nu mă gândesc la el şi râd cum tot trecutul mi se risipise şi el cât aşteptam verde la semafor. În capul meu îmi caut răni inexistente care poate-poate ar mai scoate o poezie.

Te-am cunoscut prea repede. Iubirea-ţi din copilărie şi prăjitura preferată, cea mai importantă persoană şi cel mai trist moment. Cum ai spus în glumă “să moară!”…şi-a murit.  Ţi-am văzut şi binele şi răul şi deşi îţi învăţasem previzibilitatea, am rămas.

elefant2.JPG

În magazinul ăla mare plin de jucării ieftine şi unde am mirosit toate lumănările parfumate, mi-am amintit de tine. Dar nu cu tristeţe şi melancolie, ci cu toată bucuria pe care o simţeam când m-am cocoţat pe vaporul ala, cu pletele în vânt şi delfinii de jos. Cu cântec  şi cu colinde, cu mine dansând în sala aia mică plină de pahare de sticlă.

Mi-am pus frica de pierdere în cui şi mi-am zis că vreau un animal de companie.

Ninge-mă. Foarte puţin.